Draga Anca,
Eu cred ca un crestin dornic de mantuire se uita mai intai la el si cu ajutorul lui Dumnezeu si al duhovnicului isi identifica punctele nevralgice si incearca sa le amelioreze. Eu merg pe un principiu dostoievskian, conform caruia eu am partea mea de vina in drama acestei lumi. Acest principiu ma ajuta sa-mi vad pacatele, sa ma cunosc mai bine, sa ma apropii mai mult de Dumnezeu rugandu-L sa ma lumineza, sa ma ierte pentru greseli si sa ne scoata pe noi toti din suferinta si durerea pacatului si a necunostintei.
Cand ma refer la a-i spune celuilalt ce mi se pare in neregula la el, o fac nu considerandu-ma superioara sau ca eu nu as avea pacatul, din contra, poate fiindca si eu am trecut prin ispita aceea sau chiar am cazut in pacatul acela, mi-as dori ca celalalt sa nu simta acea suferinta si de aceea ii spun. Cu atat mai mult in familie, eu cred ca unul trebuie sa fie oglinda celuilalt. Nu sunt casatorita ca sa vorbesc din experienta, dar am cativa prieteni de suflet, iar ceea ce ne leaga cu adevarat e ca ne spunem unii altora adevarul. Cateodata e dureros, dar eu il prefer, fiindca atunci incep sa ma descopar, sa ma vad, sa stiu ce sunt si sa-I spun lui Dumnezeu neputintele si nimicnicia mea.
Cel care te iubeste cu adevarat nu te flateaza, ci iti spune cu blandete unde gresesti. Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa avem in jurul nostru cat mai multi oameni de acest fel! Si daca fac vreo gafa pe aici, sa nu uitati sa ma trageti de maneca sau de ureche, bine?!
Elena
|