Citat:
În prealabil postat de coralina
"În general, cred ca nu trebuie nici sa acceptam ceva nici sa respingem (Concret, cum trebuie procedat?), ci sa lasam ca acele învataturi sau sfaturi sa lucreze eventual asupra noastra. Uneori descoperim sensul unui sfat târziu.
Nu trebuie sa ne atrofiem mintea dar nici sa producem gânduri sau rationamente (Repet intrebarea, cum procedezi ca sa-ti antrenezi creierul sa se depersonalizeze? Mie mi se pare la fel de imposibil (si de periculos) ca incercarea de-a-ti tine respiratia mai mult de un minut.) , ci sa lasam doar ce vine de la Dumnezeu (De unde stii ca vine de la Dumnezeu?) sa lucreze asupra noastra. Daca trebuie sa stim sau sa întelegem ceva, ne va da El, nu trebuie noi sa ne fortam mintea. Facând asa, neimplicându-ne voluntar în lucrarile mintale, ne conservam mai bine ca fiinte (Daca rationamentul dvs. ar fi valabil inseamna ca si sportul dauneaza grav sanatatii, ca si ganditul mintii.), fiindca rationamentele voluntare sunt o petrecere în lumea moarta a notiunilor, ducând treptat la îngrosarea spiritului, poate si la slabirea acuitatii simturilor. Si totodata aceasta ramânere în noi însine (Mie imi suna a letargie cerebrala.) ne mentine în permanenta trezvie, constiinta a propriei prezente înaintea lui Dumnezeu si astfel poate aparea progresul duhovnicesc, mintea schimbându-se treptat prin întelesurile semanate de Dumnezeu."
|
Neantrenarea în gânduri e posibila, este o practica ascetica a Bisericii si nu duce la depersonalizare. Înteleg temerile tale, le-am avut si eu, dar priveste realitatea: cei care îsi exercita functia rationamentelor deliberate ajung la uzura puterilor psihice, senilitate, dezintegrarea în diverse grade a personalitatii care se observa la batrâni. Deci "paradoxal" depersonalizarea e în cealalta parte.
Despre sport: cred ca miscarea e buna dar nu cea care necesita efort si concentrare, din aceleasi motive.