Spre binele tau, cred ca trebuie sa te mai gandesti. Nu ca as vrea sa par eu sfant sau mai stiu eu ce, dar ai facut un juramant sacru... Sper sa intelegi. Daca maine (sa zicem) va fi ultima ta zi de viata cum ai gandi? Vezi tu, ne place sau nu, viata noastra nu ne apartine si de aceea trebuie sa fim atenti cum traim. Uneori pt o greseala, omul trebuie sa indure mult (sau multe) ca sa-si gaseasca linistea sufleteasca... si sa se impace iar cu Dumnezeu.
Citat:
În prealabil postat de Tzantzarika
Cat despre norocul meu ca Dumnezeu ma face nelinistita de pacatele pe care le fac - ce sa zic? Cand m-am maritat eram complet atee - crescuta intr-un spirit ateu - mersul la biserica sa ne cununam cu rochie alba a fost doar un obicei - pe care il aveau toti. Nu ma gandeam ca e o legatura sacra. De altfel si sotul meu imi spunea - daca o fi sa fim impreuna - bine, daca nu - divortam. Eu il iubeam f mult si nu-mi imaginam un divort. Chiar vroiam sa ne mearga bine si sa ne intelegem - laic nu crestin.
Imediat dupa nunta au inceput problemele, sotul meu nu se impaca cu ideea ca s-a insurat, nu intelegea ca apar si greutati ca nu mai poate fi totul asa simplu. Ca sa-l ajut - am preluat eu toate problemele - si nu mi-a fost usor. Era f tanara, eram inca studenta. Pentru ca nici asa nu s-au rezolvat problemele am ajuns in final la un preot. A fost prima data cand m-am spovedit si impartasit. De atunci mereu ma gandesc inainte de a face ceva daca e pacat sau nu - daca pot evita sa fac un lucru sau nu. Au aparut copiii, viata s-a ingreunat si mai tare dar el n-a fost niciodata langa mine. Ma simteam vinovata ca ii e atat e greu - din cauza mea - din cauza ca ne-am casatorit si am facut si copii. Numai ca la un moment dat am obosit si eu. Si am incetat sa-l mai iubesc. M-am gandit mult inainte de divort - daca sa fac pasul asta sau nu. Dar am ajuns la un moment in care am spus decat asa o viata prefer sa nu ma mantuiesc - si asta nu-i lucru usor de zis.
Nu sunt un om rau - si nu inteleg de ce mi s-a intamplat mie asta.
|