Aveti si voi dreptate. Totusi voi spuneti prin asta ca "haina il face pe om" si fara haina aceea speciala n-ar fi preot?
In exemplul lui Windorin, preotul poate fi ca oricare trecator de pe strada, care vede un om cazut, sau trist, disperat. Se vede pe el. Si atunci el se duce si il ajuta.
Acesti oameni au nevoie mai ales de omul si nu de profesia ce o reprezinta, de omul si sufletul lui si nu de teorii religioase, in acele momente.
O spun din experienta mea, poate ca voi n-ati trecut prin asta:
Cand ai sufletul inlacrimat si esti disperat si derutat si nu poti gasi ajutor la preot pentru ca: e preot si are atatea obligatii si lume in jur, si nu se cuvine sa comunici cu el in afara slujbei, etc.
Sunt lucruri care pe unii ii impiedica sau le produc teama, distanta.
Eu sunt asa. Cu acelasi om pot vorbi mai liber daca se "dezbraca" de profesia lui, daca devine doar om si prieten pentru mine, daca nu-l vad in reverenda.
Sunt oameni care au retinere fata de uniforme, sau cadre institutionale (caldiri) etc.: fata de medici, avocati, preoti, politisti. Oamnei care pot vorbi liber si se simt bine cu acelasi om in cadru privat si se blocheaza daca ii duci in cadrul respectiv si ii primesti in uniforma respectiva. Apare senzatia de frica (singurul motiv fiind ceea ce reprezinta institutia respectiva), de distanta, de blocaj. Ex. politia pentru mine inseamna puscarie. Si cand ma duc sa-mi fac buletin sau pasaport am frica merg acolo, desi sunt nevinovata.
Puteti intelege.
Cu preotul. Ca om pot vorbi cu ei intr-una, privat (despre credinta inclusiv). In biserica, sau cand vine imbracat in reverenda, s-a terminat. Apare distanta, zidul teama, respectul fata de profesie care ma indeparteaza de om.
Ce sun, cum spun, ce am voie sa spun si cum, ce se cuvine, ce are voie el ca om, etc.
|