Impune-ti
Asculta-ma scumpul meu prieten intru Hristos, am citit aici toate postarile si polemicile in legatura cu ce e mai important:medicul sau calea duhovniceasca si iti spun mai amanuntit ce mi s-a intamplat mie ca sa iti fie de folos.Prin 1997 m-a apucat exact starea de care te plangi tu, era o perioada in care eram nu foarte rugatoare dar mai curata sufleteste si... nu mai puteam sa dorm. Ma invarteam in pat si adormeam intr-un tarziu si era super atat cat dormeam, apoi ma trezeam si parca de dimineata ma apuca o stare neagra, nu ma durea nimic, mi-as fi dorit sa ma doara ceva fizic ca sa fie mai suferinta fizica mai puternica decat cea psihica.Nu aveam chef de nimic, nu aveam vointa sa imi placa ceva din ce vad, sa ma implic in ceva...SA MA INTERESEZE CEVA,ai mei nu observau nimic, dar ca si tine, eu traiam cu teama ca nu voi mai rezista starii si imi voi face rau. Stiam ca e pacat si oricum intotdeauna am iubit viata si mi-am dorit sa o traiesc. Mi-era teama de mine. Am ajuns sa merg pe afara si sa ii aud pe altii vorbind,intrebandu-ma dar nu ma interesa nimic ce spuneau si parca nu mai aveam vointa nici macar sa vorbesc. Odata, m-am oprit in mijlocul camerei si ma uitam in gol gandindu-ma ca nu mai am scapare si atunci mi-a zis mama: ma sperii stand asa, ce e cu tine? Si pentru dragostea mamei pentru mine m-am hotarat sa lupt.Imi spuneam ca e totul numai in capul meu si ca ma las in voia gandurilor, am inceput sa ma cercetez, sa imi studiez starea si sa lupt cu ea. Cand imi venea gandul dimineata ca iar ma trezesc sa am o zi neagra si ma coplesea starea aceea, eu imi ziceam: nu, e o zi binecuvantata de Dumnezeu, ma duceam la geam, priveam la cer si imi impuneam sa ma intereseze frrumusetea cerului, zborul pasarilor, ma uitam la pamant si imi impuneam sa ma intereseze tot ce vad, ieseam din camera si deschideam conversatii, imi impuneam sa ma intereseze si sa ma implic in toate. A fost foarte greu. Fiecare miscare a gandului impotriva starii care ma coplesea mi se parea o fortare a vointei peste puterile mele. Si cu fiecare zi inobservabil, am obtinut teren.Lupta a durat cam un an: trezire, rugaciune, lupta impotriva gandurilor mele cu toata forta vointei pe care o mai aveam si apoi Dumnezeu mi-a dat si un duhovnic foarte bun, deoarece in tot timpul luptei mele psihice m-am spovedit mai des dar la preotul din parohie. Ma rugam nonstop: Doamne fii cu mine, Doamne nu ma lasa, Doamne iti dau Tie gandurile mele si tu da-mi in schimb ganduri binecuvatate.Dumnezeu parea sa ma fi lasat singura in lupta asta dar privind in urma dupa mai bine de 10 ani imi dau seama ca m-a insotit tot timpul. Pe masura ce vointa s-a intarit au disparut starile.SI NU AM LUAT ABSOLUT NICI UN MEDICAMENT.Am fost la psiholog o data in toata perioada asta si mi-a spus ca sunt o persoana foarte echilibrata. Atunci am stiut ca nu am alta scapare decat sa lupt.Fii tare frate, daca o sa ai si o prietena si te implici in ceva activitati (crestine ortodoxe iti sugerez eu), vei trece cu bine peste toate. Acum vreo 5 ani am cumparat si o carte "Cum sa biruim depimarea", dar din pacate nu o am la mine(unde locuiesc acum ca sa iti spun cine a scris-o).Spovedeste-te si tu si parintii tai, si lupta impotriva starii tale. Nu te gandi de dinainte ca starea ta cea rea se va intoarce, gandeste-te ca fiecare intoarcere a ei este o provocare la lupta. Asteapt-o inarmat cu rugaciune, ganduri bune.Schimba-ti fiecare gand rau intr-unul bun, prin vointa ta.Eu am crezut ca sunt cel mai slab om si ca ma aflu la capatul puterilor, fara vointa, fara ajutor, si am biruit. Daca eu am putut, si tu poti.
Fii tare, suntem alaturi de tine!
|