[mariamargareta]

127. Liderii pucioşi trăiesc regeşte pe bani furaţi (Partea I)

Ani de-a rândul, pucioşii s-au lăudat în gura mare că, spre deosebire de “preoţii din lume”, preoţii lor (cei nehirotoniţi, dar pucioşi) nu iau bani de la nimeni. Adică, toate serviciile religioase prestate de ei sunt gratuite. Dar cum nimeni nu trăieşte (numai) cu aer, trebuia să aibă şi ei o sursă de venit cât de mică, acolo. Iar sursa lor de venit era “obştea”. Obştea pucioasă lucra pe rupte lucru manual pe care-l vindea apoi la lume, iar banii erau aduşi la picioarele “apostolilor” ( e vorba aici de liderii pucioşi). Aceştia aveau grijă ca nimeni să nu moară de foame, dar nici să nu se îngraşe. De altfel, în mai multe rânduri “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” scotea în evidenţă cerinţa imperioasă ca “niciun ban nemuncit să nu intre în vistieria liderilor pucioşi”:

“... dar iată taină care se va aşeza şi care va fi făcută cunoscută, că după pecetluirea acestui aşezământ, nu va fi să intre nimeni cu bani, că banul nu va mai trece apoi înăuntru, şi va fi dincolo de aceste hotare, şi se vor împlini apoi cele spuse: “Vor călca pe aur şi pe argint, şi acelea vor fi ca noroiul din drum.”(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 17 noiembrie 1991)

Pe vremea aceea, fetele pucioase lucrau cu mâna lor cămăşi, rochii, marame, scoarţe, veste, de fapt lucrau orice ţinea de manufactura textilă. Lucrau cu hărnicie şi cu bun gust, conduse fiind îndeaproape de către Victoria Zidaru, care supravegehea şi ţinea în mână totul, cu experienţa şi simţul artistic al profesionistului. Singura care nu lucra nimic niciodată era Mihaela, pentru simplul motiv că era însuşi supercontrolul, căci Victoria îi raporta ei totul, şi nimic din ce mişca în atelierele de croitorie nu-i rămânea ei ascuns. Băieţii lucrau şi ei, dar în alt domeniu, cel al prelucrării lemnului. Deveniseră iscusiţi în a izvodi icoane, pristolnice, sărăriţe, troiţe şi, mai ales, specialitatea casei: crucile strâmbe. Întru toate îl aveau staroste şi sfătuitor pe Marian Zidaru, care-i coordona îndeaproape şi, în primul rând, venea cu ideile şi cu schiţele.
Desigur că toate obiectele manufacturate aduceau bani buni şi relativ cinstiţi, dacă trecem cu vederea că activitatea pucioşilor nu era supusă impozitării, deşi exista un SRL numit RO-EMAUS creat tocmai cu scopul de a conferi o tentă legală comercializării acestor produse.
Cu timpul, lucrurile la Pucioasa (mai ales, cele de mână) au luat treptat o întorsătură ciudată. Pe măsură ce Mihaela acapara şi îşi consolida puterea legislativă, fiind recunoscută treptat de către toţi adepţii pucioşi ca fiind “prooroaca Domnului”, mofturile ei şi imixtiunile arbitrare şi discordante în toate chestiunile pucioase, inclusiv cele pur tehnice, au devenit tot mai insuportabile. Întrucât ea conducea totul din umbră, iată că la un moment dat, pe nepusă masă, Mihaela a dat dispoziţie ca lucrul de mână al fetelor să înceteze. Nici o rochie, nici un pulover, nici o ie, nimic nu se mai lucra pentru a se vinde! Pasă-mi-te văzuse Mihaela la televizor (că ea are voie să se mai uite din când în când, ca o excepţie de la regula la care se supun toţi ceilalţi) că unele “fufe” apăreau pe la diverse spectacole şi emisiuni TV îmbrăcate în “rochii de Noul Ierusalim”. O adevărată blasfemie, căreia trebuia să i se pună capăt! Iar soluţia era simplă: nimic lucrat de mână de fetele de la Pucioasa şi de la Târgovişte nu mai trebuie să se vândă pe piaţă!

Zis şi făcut. Fetele mai lucrau de acum încolo doar strictul necesar, pentru nevoile interne ale “obştei”. Nimic nu se mai vindea pe piaţă făcut de mâna lor. Victoria Zidaru s-a resemnat, deşi vedea că sursa de venituri s-a subţiat brusc la mai puţin de jumătate, iar responsabilitatea cu aprovizionarea rămăsese tot în sarcina ei, ca şi mai înainte. Dar liderilor pucioşi nici că le păsa, căci pretenţiile lor în loc să scadă, erau mereu în creştere! “Să se descurce doamna profesoară cum o şti!”, spuneau ei, iar “doamna profesoară” (aşa o numea Mihaela în derâdere pe Victoria Zidaru, deşi ea nu fusese în viaţa ei profesoară la vreo şcoală sau în altă parte) ajunsese la disperare şi umbla cu ciorapii rupţi în picioare ca să economisescă ultimul bănuţ şi să poată să le aducă hămesiţilor lideri pucioşi tot ce le poftea inima.

Au trecut alţi câţiva ani, în care veniturile cinstite erau din ce în ce mai mici. Masa pucioşilor de rând era din ce în ce mai sărăcăcioasă. Singura excepţie era pentru liderii pucioşi, care de regulă îşi găteau şi mâncau separat. Rareori mâncau cu toată obştea, ca o onoare ce li se aducea adepţilor, în zilele mai bune ale liderilor pucioşi. Altminteri, liderii pucioşi aveau un meniu aparte. Când ei se îndopau cu brocolli, conopidă, banane şi avocado, fetelor de la Târgovişte abia dacă le ajungeau orezul şi cartofii. Dezmăţul culinar al liderilor pucioşi era atât de cinic, încât conflictul dintre ei şi Zidari se acutiza pe zi ce trece. Până s-a ajuns la ruptura definitivă: au plecat Zidarii de la Pucioasa, apoi a plecat şi Tataia iconarul. Mai pe urmă, a plecat şi Iliuţă, meşterul drege-tot. În locul lor, liderii pucioşi au adus la repezeală alţi simpatizanţi de pripas, numai ca să pară că, la grămadă, numărul pucioşilor n-a scăzut la numărătoare.

Acum însă, când principalii furnizori de resurse financiare i-au părăsit, cu ce-şi mai plătesc liderii pucioşi angaralele? Oare să fie ei în pericol să moară de foame?

Nicidecum. “Dumnezeul” lor nu-i părăseşte la greu. Aşa cum le-a promis de atâtea ori în “Cuvântul” lui cel meşteşugit că-i va ajuta la ananghie (şi de fiecare dată s-a ţinut de cuvânt) , va interveni şi acum în mod miraculos şi le va aduce câţi bani au ei nevoie (doar se ştie că banul e ochiul dracului!) . Şi chiar mană din cer de va fi cazul, le va aduce!

N-a fost cazul de nici o mană, mai ales că pucioşii aveau ei Mana lor. A găsit el o soluţie mult mai simplă, apelând la un client mai vechi: V.P., un beţivo-fumător înrăit şi un hoţ iscusit, mare meseriaş în breasla lui. Mai întâi a trimis-o pe Gena (Fotti Eugenia) la el, iar Gena l-a cadorisit pe V.P. ( nu-i dăm deocamdată numele, poate se trezeşte omul din mahmureala în care a intrat şi se îndreaptă de slăbiciunile lui, şi atunci chiar că nu va mai fi nevoie) cu nişte icoane “gratuite”, pe care acesta, ştiindu-se în defect faţă de Dumnezeu, le-a cumpărat pe loc, plătind de trei ori preţul cu care fuseseră preţuite până la urmă. Apoi, l-a trimis pe V.P. la Pucioasa, ca să-i cunoască pe liderii pucioşi. V.P. a fost atât de fascinat de magnetismul energizant al Mihaelei încât pe loc (pe loc, adică pe aleile grădinii de legume) s-a spovedit la ea, spunându-i toate păcatele cele mai ascunse.

V.P. s-a gândit apoi că, acolo unde este Dumnezeu, se cuvine să contribuie şi el cu o parte din banii furaţi, ca să fie iertat de acest păcat mărunt, dar sâcâitor prin monotonia cu care se repetă. Să facă aşadar “un ajutor pentru Biserică” substanţial, ca să se dea şi el bine cu Dumnezeu. Mai încercase el gestul acesta nobil, tocmai donase nişte zeci de milioane la biserica cea mare, care era în construcţie în Drumul Taberei lângă Billa (cea care s-a târnosit deunăzi), dar era încă în mare dilemă dacă făcuse o alegere bună sau nu. Acum, după ce-i cunoscuse pe pucioşi, chiar îi părea rău că nu le dăduse lor banii ăştia, dar de! Mortul de la groapă nu se mai întoarce! Lasă că de acum încolo ştie el ce are de făcut! Pucioşii vor fi alegerea!

Şi aşa, V.P. a început să trimită lunar (prin Gena, omul lui de legătură) la Pucioasa “atenţii” substanţiale, de ordinul a 30-50 milioane lei vechi. Gena vărsa banii liderilor pucioşi ca “ajutor către biserică” din partea “fratelui V.” cel păcătos, care voia să-şi spele astfel păcatele. Desigur că liderii pucioşi îi trimiteau lui V.P. câte o icoană mare, frumoasă, pictată neapărat de cel mai bun iconar de la vremea aceea (Tataia). La început, V.P. şi-a umplut pereţii casei cu icoane, a mai pus vreo două şi în biroul lui de la locul de muncă, apoi le-a trimis vorbă ca să nu-i mai dea icoane, că nu mai are ce face cu ele. Bineînţeles că le-a promis că el va continua să le trimită mai departe banii ca şi până acum.

Liderii pucioşi au uitat că “Dumnezeul” lor le interzice să primească bani nemunciţi, şi mai ales, bani furaţi de alţii. Însă, la sume aşa de mari, comparaţia cu sumele pe care le primesc preoţii “din lume” pe acatiste şi pe pomelnice este inoportună, aşa că se face excepţie de la regulă.