[Fani71]

Zaharia, recunosc ca este si adevar in ceea ce spui. Dar sunt si lucruri sau implicatii cu care nu pot fi de acord.

1 Sigur, nu ajunge sa cunosti teologia teoretic, trebuie sa o traiesti ca sa ai parte de cunoastere. Pentru ca banuiesc ca vrei sa spui ca prea multa teologie mi-a daunat ;-) si ca risc sa devin si eu o profesionista, sau sa aplic numai dupa capul meu unele lucruri, eu as zice: ma consider o amatoare in ale teologiei, nu am o diploma prea inalta, am studiat la distanta si am citit mai mult in functie de interese, nu destul de sistematic, si de aceea in multe domenii imi lipsesc cunostinte mai profunde. Dar intr-un fel a fi amator are si avantaje - pentru ca amator poate insemna, etimologic, si cel care face lucrurile din drgaoste ('amare'), nu ca pe o meserie oarecare. Deci, am ales din drgagoste sa studiez teologie, si sa devin profesoara de religie. Cred ca la mine astea sunt legate de felul cum am ajunsa sa inteleg trairea crestina. Nu ca as fi ajuns pe cine stie ce culmi, dar pur si simplu teologia pentru mine este viata. Tocmai de asta ma revolt cand se pune accent pe exterioritati si sunt dispretuite aspecte ale vietii noastre considerate profane.
De altfel intr-un fel ceea ce am inteles este legat si de duhovnicul meu, de ce am inteles de la el din ortodoxie. Si el a urmat de altfel o cale de 'amator'.

Dar aici suntem pe un forum, nu ne cunoastem unii pe altii si nu putem sti trairea fiecaruia, deci nu prea are sens sa amintim decat teoretic legatura intre stiinta si traire. Asa, teoretic, este valabil atat pentru mine, cat si pentru tine, cat si pentru oricine de pe aici.

Nu pretind ca trairea mea a ajuns foarte sus, dar incerc sa traiesc ca o crestina, asa cum am inteles pana acum crestinismul pana acum, si nu il vad in nici un caz numai teoretic. Iar convingerile teoretice sunt gata sa mi le revizuiesc prin ceea ce traiesc si mai invat.

In paranteza fie spus, ceea ce descrii tu ca relatie cu duhovnicul se potriveste mai bine unui calugar.

2 Da, pana sa ajungem pe culmile sfinteniei, trebuie sa ne apropriem unele forme exterioare. Incepem cu ce e mai simplu, unele exteoritati. Sf Maxim Marturisitorul spunea se pare ca daca nu avem inca dragoste, sa ne purtam ca si cum am avea-o si Dumnezeu nu-o va da. Asa inteleg ci spusele lui Steinhardt de mai jos. (Insa asta NU inseamna fatarnicie, pentru ca depinde cum incepem sa 'imitam' dragostea si bunatatea; trebuie sa o avem deja partial cand incepem, sa ne rugam ca tatal copilului bolnav: 'iubesc, ajuta lipsei mele de dragoste'. Daca nu avem acel inceput de dragoste, de smerenie etc si ne purtam ca si cum l-am avea, atunci suntem fatarnici)

Dar: ca sa revenim la problema noastra, a tinutei femeii, sau a omului in general, nu cred ca
face parte din lucrurile cu care trebuie sa incepem sau sa sfatuim pe altii sa inceapa, nici noi, nici preotii.
Daca de ex. un tanar vine pentru prima data la biserica din proprie initiativa, dintr-un avant al inimii, sau este adus de altii prima data, si este imbracat intr-un mod care socheaza persoanele obisnuite ale locului, cea mai mare greseala pe care o putem face este sa ii spunem asta in primul rand. In loc sa ne bucuram ca vine, sa-l primim cu drag, sa vada ca este primit si acceptat mai intai asa cum este, si ca deci si Dumnezeu il iubeste asa cum este, inainte de a-i cere sa se schimbe, ca il iubeste mai intai neconditionat,
el primeste admonestari despre lungimea fustei sau a manecilor, despre pantaloni, fard si altele asemenea. Stiu tineri care din cauza asta nu au mai venit a doua oara, pentru ca considera meschina o asemenea primire. Oare cine este de vina?

Da, exteriorul ne defineste, pe chip mai ales se vede si se intipareste si trairea noastra, si ea se reflecta oarecum si in haine. Insa eu cred ca aceste lucruri vin de la sine, nu trebuie dictate din exterior prin reguli. Parintii citati mai sus critica persoanele care se imbraca indecent pentru ca asta reflecta ceva din sufletul lor, iar ei pot vedea asta pentru ca sunt inaintati duhovniceste. Cele spuse de ei este putin scos din context, sunt sigura ca in cartile din care sunt scoase spusele lor este vorba in cea mai mare parte de virtuti sufletesti, dgaroste si rugaciune si altele asemenea, iar daca lumea ii intreaba si despre exterioritati, se pronunta si acolo, insa nu asta este esentialul pentru ei.

Am sa dau un exemplu de cum mi se pare ca ar fi o atitudine mai potrivita decat cea a aratarii cu degetul: se pare ca sf. Siluan calatorea odata cu trenul. Un negustor cu care a intrat in vorba la un moment dat isi aprinde o tigara si ii ofera si lui una. Sfantul refuza. Atunci negustorul il intreaba: Da ce, fumatul este pacat? Sfantul nu spune nimic, dar il intreaba: Dumneavoastra, inainte sa aprindeti tigara, v-ati facut rugaciunea? negustorul: Pai, cum? parca nu prea se potriveste tigara cu rugaciunea.. Atunci sfantul apune: ceea ce nu se potriveste cu rugaciunea, ar fi mai bine sa nu faceti.

Deci, nu-l admonesteaza, nu ii face morala, nu ii spune ca a pacat.. Ii spune ca ceea ce nu se potriveste, daca ne cercetam inima, cu rugaciunea, ar fi mai bine sa nu facem.

Asa si cu hainele..
Daca eu ma imbrac frumos si asta imi bucura inima, si a face sa ma simt bine si bucuroasa, si sa ii multumesc si lui Dumnezeu, nu cred ca este un lucru rau. Daca ma imbrac provocator si tipator ca sa provoc barbatii si sa-mi cultiv vanitatea, imi voi da seama de asta daca vreau sa ma rog sincer. Daca ma gandesc prea mult la haine si ii judec pe altii prea mult dupa exterior, ceva nu este in regula cu mine, iarasi.

O ultima intrebare: Am fost ceva mai zburlita in mesajul anterior, pentru ca m-a provocat un pic ideea ta ca ar trebui sa aratam ca sfintele de pe icoane. Tu te imbraci ca sfintii de pe icoane? Adica, iesind din casa, iti pui un caftan si eventual niste sandale si o gluga, ceva? Si daca nu, cati sfinti cu pantaloni ai vazut in icoane?