[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

Total de acord, dar sa nu uitam ca se munceste de zor la psihologia evolutiva, care nu vorbeste in termenii clasici de "ratiune"/"intelect", ci de procese cerebrale create si determinate exact de programul selectiv pe care incearca evolutionistii sa-l dibuie. Cu alte cuvinte, suntem creatii ale unui sistem (in speta, cel darwinist) din interiorul caruia incercam sa-l intelegem cu aparatura astfel capatata(imperfecta...ai vazut ca se afirma ca mintea noastra poate fi parazitata printre altele si de virusi bigoti conducand la un comportament irational al celui infectat, desi nu stim precis care sunt standardele de functionare rationala optima..). In aceste conditii, intr-adevar aperceptia, dar si sensibilitatea primeaza. Desigur, nu ar fi nici o problema daca stiintificii ca Dawkins si-ar asuma numai rolul de observatori ai starilor de fapt.

Înainte de a posta câteva consideraţii în completare la cele ce le-ai arătat, aş vrea o clarificare: ai spus mai sus "In aceste conditii, intr-adevar aperceptia, dar si sensibilitatea primeaza." - nu înţeleg ce vrei să spui; apercepţia este conştiinţa deci partea spontană, activă, liberă (cu anumite limite, totuşi) a fiinţei noastre; sensibilitatea este partea noastră pasivă, nespontană. De aceea, propoziţia mi se pare niţeluş contradictorie.

Acum, da, ştiu, ai dreptate, cunosc şi eu teoriile de tip Gilbert Ryle sau Daniel Dennett în care se încearcă dinamitarea chiar şi a dualismului cognitivist care mai păstrează ceea ce eu numesc diferenţiere ontologică, tocmai pentru a colapsa fiinţa umană în concepţia unei stări de nedivizare în care ar fi nemijlocit traversată de Real, fără posibilitatea unui recul reflexiv care să ţină de subiectivare şi recunoaşterea prezenţei în ea a ceva din afara naturii. Psihanaliza freudian-lacaniană, de pildă, este unul dintre bastioanele care luptă din greu împotriva acestei paradigme moniste. Nu le lipsesc deloc argumentele, ci partenerii de dialog.

La rândul meu, îmi petrec o bună parte din timp studiind filosofia idealistă germană pentru a găsi contraargumente la acest monism pozitivist extrem de periculos. În genere, aş anticipa prin a spune că acest gen de poziţie este o consecinţă a unei grave neînţelegeri a relaţiei dintre principiile fundamentale ale identităţii şi diferenţei, ale continuumului şi discretului, ale nemijlocirii şi mijlocirii.

Poate că eşti la curent cu tipul de argument împotriva consistenţei reflexive a conştiinţei noastre care este adus prin postulatul homunculului cu adresare directă cogito-ului şi dubito-ului cartezian. Se spune că diferenţierea dintre aşa-zisul eu şi materie ar fi doar o iluzie căci acceptarea ei duce la următorul, îl voi numi, "şir infinit spart": eu sunt conştient de mine însumi pentru că mă văd pe mine însumi; dar, eu sunt conştient că sunt conştient de mine însumi pentru că mă văd văzându-mă pe mine însumi etc. etc.. Acest regressus ad indefinitum este reprezentat oarecum caricatural prin închipuirea unui fel de om în miniatură care e în capul meu sau în mintea mea şi care îl vede pe cel care sunt eu, cel din realitatea sensibilă; la rândul său, omul miniatural sau homunculul din capul meu, are şi el un homuncul ş.a.m.d..

În acest postulat se încearcă negarea existenţei unui termen final, de exhaustiune reflexivă, deci de reunire în identitate a tuturor palierelor, etajelor de diferenţiere tocmai prin aceea că se constată la fiecare oprire sau determinare cogitativă care ar ţine de un astfel de sfârşit sau de o astfel de împlinire, că se poate merge mai departe, că se poate diferenţia mai departe. Paradoxul care survine aici este faptul că, după ce se neagă orice realitate a diferenţierii sau a realităţii diferenţierii faţă de materie şi se proclamă monismul material, numita conştiinţă este împinsă, cum ai spus, în zona programelor cibernetice în care este întotdeauna vorba despre o multiplicare nereflexivă, deci neexhaustivă a planurilor de realitate: o pluralitate de termeni este corelată regulilor mecanice de agregare ale unui sistem în care există o multitudine de planuri sau paliere operaţionale ce acţionează mecanic, nereflexiv (software-ul este tot un sistem mecanic pentru că este lipsit de ştiinţa faptului că este el însuşi) şi care se raportează la un nivel de bază ce ţine de impulsiile electronice ale echipamentului hardware. În acest fel, se crede că orice multiplicare infinită a nivelelor software nu e altceva decât o multiplicare de planuri tipizate şi paratactice - adică lipsite de o unificare pe interior, de o coerenţă diferită de cea a manifestării fenomenale a materiei. Exterioritatea, indiferenţa juxtapusă a termenilor de bază ai materiei e considerată drept model nominalist pentru orice diferenţiere faţă de acest plan, diferenţiere care ar fi lipsită de dimensiunea semantică şi ar fi decompozabilă întotdeauna la nivele considerate inferioare.

Regresul la infinit se arată în momentul în care vedem că materia însăşi e decompozabilă la infinit, de unde iluzia că nu ar exista un termen în care unul şi multiplul să coincidă (această poziţie nu e păstrată de toţi reducţioniştii de acest tip; am întâlnit şi oameni care spun că, pe fond, în materia însăşi e de întâlnit această coincidenţă şi, atunci, nu ar exista decât iluzia acestei descompuneri, materia fiind, în ultimă instanţă, situsul întregului Real: cu toate acestea, tot la "cibernetica apercepţiei" ajung şi ei căci, şi dacă materia e considerată drept de sine stătătoare, juxtapunerea sau exterioritatea termenilor săi de bază se menţine ca evidenţă şi atunci ea devine postulat fundamental).

La o astfel de poziţie există însă o replică suficientă şi totală care spune: nu putem avea un şir spart de sine stătător, căci, privind ansamblul şirului, palierele nu au decât o actualitate determinată care, deci, nu se poate extinde pentru întregul şir, ci e nevoie de o actualitate nedeterminată care să coaguleze şirul; apoi, privind local, la interstiţiul a cel puţin două paliere, de vreme ce diferenţa dintre un palier şi altul înseamnă sfârşitul aceluia, dacă se trece la următorul, este în mod evident nevoie de un termen median transcendent sau de altă calitate decât termenii între care se face trecerea pentru ca aceasta din urmă să aibă loc.

De altfel, problema nu e nouă în filosofie, ci o cunoaştem deja de la Aristotel care adusese iniţial împotriva ideilor platoniciene celebrul "argument al celui de-al treilea om" (între sensibile şi Ideea lor e nevoie de o mijlocire care să le adecveze, căci ele sunt eterogene; dar, cum orice unitate e dată prin Idei, rezultă că e nevoie de un alt palier de Idei care să medieze între primul palier de Idei şi sensibilele subsumate etc. etc. la infinit).

Dacă privim mai bine problema ne dăm seama că paradigma "şirului spart" (evoluţionismul este, la rândul său, unul dintre bastioanele acesteia) suferă de un radical agramatism în stăpânirea conceptelor filosofice cu privire la infinit şi cazurile sale. Căci "şirul spart" ţine de ceea ce tradiţia filosofică a numit "infinitul posibil sau potenţial" (nihil privativum) şi care e definit de o privaţie fundamentală a unei cuprinderi exhaustive a întregului său orizont, întrucât lasă mereu un rest nedeterminat, dar determinabil.

Împotriva acestui tip de infinit potenţial filosofia idealistă, respectiv teologia, susţin existenţa unui Infinit Absolut Actual care, aşadar, este "încheiat" sau întreg, fiind, simultan, nedeterminat, necuprins într-o limitare oarecare: ne putem reprezenta acest Absolut gândind un infinit potenţial care a fost actualizat global, fără rest în infinitul său, fără ca aceasta să însemne limitarea sau determinarea lui; ceea ce duce la faptul că el este inepuizabil, pe de o parte, pe de alta, oricare parte a lui, în extensiune sau în intensiune, este pur identică întregului şi, nu în ultimul rând, el este absolut divizat, dar unificat tocmai în această divizare sau diferenţiere absolută în mod exhaustiv. (Ştiu, gândirea se simte violată de atari concepte; dar nu există gândire matură şi ultimă în aceste chestiuni fără aprehendarea corectă a acestor concepte, oricât de greu ne este să ne obişnuim cu ele.)

Probleme de acest tip apar, de pildă, în ideea trecerii la limită din "Analogiile experienţei" la Kant (Analitica transcendentală) unde filosoful de la Königsberg arată că orice senzaţie a noastră e o sumă, o unificare sintetică de multipli, deci de diferenţieri, iar noi nu putem cunoaşte originea manifestării acestor senzaţii căci reducţia analitică a diversului oricăreia dintre ele pentru a-i dibui originea, rădăcina transcendentală ne-ar pune doar în posesia unui neant, a unei intuiţii oarbe a nimicului. În acest fel, noi nu putem şti cum are loc "izbucnirea" primă, originară a manifestului unei senzaţii ca atare căci atunci am vedea constituirea ei pură prin trecerea la limită a ceea ce este 1. diferenţierea originarului, 2. trecerea la limită a unificării acelei diferenţieri date. Ştim bine că aceste probleme stau la fundamentele matematicii unde odată cu G. Cantor s-a intrat în chestiunea trecerii la limită a numerelor (una dintre problemele cele mai grele ale matematicii este trecerea de la un număr la altul, să zicem de la 0 la 1 tocmai pentru că parcursul este infinit divizibil - recunoaştem aici gândirea eleată cu paradoxurile mişcării, "Ahile şi broasca ţestoasă" etc. pe care un Dawkins le dă la o parte în "The God Delusion" cu neglijenţa şi siguranţa celui care este satisfăcut de propria prostie).