[HoratiuM]

În prealabil postat de Callisto

Total de acord, dar sa nu uitam ca se munceste de zor la psihologia evolutiva....

.... (continuare)

Acum să revenim la chestiunea privitoare la diferenţiere şi exhaustiune în conştiinţă.

Pentru că Infinitul Actual (cel Absolut; vezi că există şi infinit actual determinat - apropo de Cantor care îl defineşte riguros matematic pentru prima oară după ce îi preia ideea din angelologia lui Toma d'Aquino şi din conceptul de infinit în gen din "Etica" lui Spinoza) dă prin ideea de plinire, de exhaustiune, deci de încheiere totală sau, ca să fiu mai clar, de Totalitate absolută, iluzia celor care nu meditează îndeajuns asupra conceptului că un astfel de Infinit ar fi, de fapt, o determinare de tip imanent sau monist, deci o coagulare absolut nediferenţiată. Motiv pentru care aici survine celălalt aspect al "şirului spart" (infinitul potenţial): completa relativitate, deci neexhaustiune prin suprimarea referinţei ireductibilităţii, a oricărui palier al şirului, adică nominalismul pur al fiecărui moment din tot acest multiplu hemoragic. Singularizarea momentelor şirului este, vedem bine, contradictorie cu ideea monistă de la început: complet singular înseamnă complet diferenţiat de orice altceva. Or, monismul din debut respinge tocmai diferenţierea, fie că ţine de ideea multiplului, fie că de cea a dualismului, pentru a postula o indiferenţă pură. Aici vedem câtă dreptate avea Hegel când vorbea în Prefaţa de la „Fenomenologia Spiritului” despre faptul că radicala nediferenţiere, adică imediatul sau nemijlocitul pur, fără urmă de multiplu, este diferenţiere pură în sine prin tocmai această imediateţe.

Marile probleme sunt, aşadar, că:

1. niciodată conştiinţa nu este o divizare sau o diferenţiere nominală, exclusivă, reificată astfel încât momentele diferenţierii să fie distincte material unele de altele - postulatul homunculului asta vizualizează: un termen complet şi exclusiv despărţit de celălalt ca momente ale cogitaţiei. Ci conştiinţa este o paradoxală concidenţă potenţial infinită a identităţii şi diferenţierii: identitatea vine din aceea că există un termen final, o exhaustiune ce ţine de infinitul actual al cogitaţiei, şi acest punct de exhaustiune este punctul arhimedic al reflecţiei noastre; dar acest punct arhimedic ne este dat, ne găseşte, nu ni-l dăm noi şi nici nu îl găsim noi - asta aduce cu sine diferenţa "la fel de" absolută faţă de fiecare moment determinat din conţinutul cogitaţiei. Faptul că noi nu suntem în punctul exhaustiunii ne dă parcursul potenţial; şi faptul că, paradoxal, acest capăt e cel care ne instituie şi cu care, în mod straniu, ne identificăm ne face să avem actualitatea mereu determinabilă, deşi niciodată determinată până la capăt, a conştiinţei noastre.

2. Infinitul Absolut este apodictic şi ireductibil - adică el nu înseamnă determinare (aici e de găsit una dintre confuziile grosolane de tip Hume, Russell sau Dawkins care îşi pun, cu toţii, întrebarea stupidă şi agramată filosofic: "Cine l-a creat pe Dumnezeu?" (sic!); sau inconştienţa cu care acelaşi Dawkins ne arată că nu a făcut o minimă reducţie fenomenologică spunând: "Cu toţii suntem atei în privinţa unui zeu sau altul. Ateismul ca atare nu face decât să meargă cu un zeu mai departe").

3. Infinitul Absolut presupune identitatea cu propria negaţie prin chiar "definiţia" Lui. O Identitate absolută nu poate fi pusă decât ca unificare şi interiorizare a unui Multiplu absolut: în istoria revelaţiilor şi sistemelor metafizice speculative sau religioase există doar o singură articulare riguroasă a acestei antinomii - cea formulată în 325 la Niceea în conceptul Trinităţii. Şi anume, se spune că Dumnezeu Îşi conţine Propria Alteritate sau Propria Limită prin Sine, fiind chiar El Însuşi în mod real diferit de Sine şi în mod real identic cu Această Diferenţă, adică fiind El Însuşi Diferenţa (Tatăl, Fiul şi Duhul pot fi, pentru o uşurare a reprezentării, numiţi ca Identitatea absolută şi reală - Duhul - a Identităţii originare nemijlocite - Tatăl - cu Diferenţa ei absolută şi nemijlocită - Fiul).

Mă opresc aici. Cred că am mers deja suficient de departe.