Citat:
|
Īn prealabil postat de djdragonalb
Pt Anca:
Autoinvinovatirea nu este cea care se cere. Corect ar fi recunoasterea greselii fata de aproape. Caci implinirea legii se refera nu doar la Dumnezeu, ci si la aproape. Chiar Mantuitorul ne-a spus ca nimeni nu poate iubi pe Tatal fara sa iubeasca si pe aproapele sau.
Prin spovedanie ne impacam cu Dumnezeu, dar nu numai atat. Intram iar in relatie cu El, chiar mai constient decat inainte. Iar aceasta relatie cu El include relatia cu Aproapele si chiar cu restul Creatiei.
Ar trebui sa-l intrebi sipe duhovnic,ca si pe alti preoti ce ti-ar putea explica mai clar.
|
In cazul idel ai cui sa-i ceri iertare, adica fratelui caruia i-ai gresit. Dar din pacate noi ne vedem greselile si dupa multi ani, cand nu mai avem cui cere iertare, caci poate persoana in cauza a murit. Ce facem atunci?
Caci cine nu a constatat, in urma deschiderii fata de Iisus Hristos, ca viata care ni se parea fara pata, dintr-o data se dovedeste presarata cu mai mici sau mai mari greseli? Si daca acest lucru se intampla prea tarziu din punctul de vedere al aproapelui, fata de care am gresit, nu e niciodata prea tarziu a le spovedi si a ne cere iertare in fata lui Dumnezeu.
Daca tot cerem smerenie, atunci sa ne smerim in fata celui pe care l-am suparat in vre-un fel.
Eu nu as folosi termenul de autoinvinovatire ci de autoanaliza, pentru gasirea propriilor greseli, ceea ce mi se pare preferabil invinuirii altuia, din lipsa de simt autocritic.