Prodromita
Prodromița
Imbrățișează marea a Viglei sfânt ținut,
Îngeri printre stele se văd ca la-nceput
Împărăteasa lumii înalță pân la cer
Palate aurite în veacuri de mister.
Vedenia e schitul în firea întrupată
Prodromul ce slăvește pe Maica Preacurată.
Împodobește cerul noian de rugaciuni
Și capetele lumii vorbesc despre minuni.
Pe vremuri de demult, un zugrav iscusit,
Împovărat de ani, cu trupul gârbovit,
Chipuri pe icoană, zadarnic se muncea
Cu meșteșug de om, să facă nu putea.
În sufletul pustiu, durerea e stăpână,
Al nopții cer cu stelele suspină:
- Îngăduiemi din nou, Regină Preacurată,
Cu mâna mea s-aștern iubirea-Ți minunată!
A nopții tânguire pierdută-i în fiori
Când soarele de vară a năvălit în zori
Cu chipuri așternute de mana nevăzută
Icoana minunată de nimenea făcută.
E „Prodromița” –n veacuri legendă și-adevăr
Nădejdea și credință ce pururea nu mor,
Istoria de jerfe a neamului român
O poartă peste veacuri spre-a cerului stăpân.
Doamne ajuta!
|