[Iustin32]

Sfântul Iustin, ce a devenit el însuşi martir, recunoaşte faptul că nimeni nu a crezut în Socrate, în aşa fel ca să moară pentru ceea ce acesta a învăţat. Dar Hristos a fost crezut nu numai de filosofi şi de oameni culţi, ci şi de oameni simpli „care pentru El au dispreţuit şi slava, şi teama şi moartea". Evident, nimeni nu este scutit de moarte şi creştinii se socotesc fericiţi fiindcă se achită de această datorie, dar, în timp ce necreştinilor le este frică de ea şi caută să fugă de acest gând, „creştinii o dispreţuiesc pentru fericirea ce urmează." Sfântul Iustin, pe când nu era creştin, a rămas uimit de atitudinea creştinilor în faţa morţii, atitudine ce a dat pentru el legitimitate credinţei lor şi chiar a stat la baza convertirii lui: „eu însumi, pe când mă găseam împărtăşind învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care creştinii erau defăimaţi şi văzându-i că sunt fără de teamă în faţa morţii, am înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în răutate şi în pofta plăcerilor.

Pentru Sfântul Ignatie Teoforul, prima condiţie spre a învinge moartea este pentru creştini, credinţa: „crezând în moartea Lui, să scăpaţi de moarte"; a doua este pocăinţa: „şi toţi câţi se vor pocăi, vor fi şi ei ai lui Dumnezeu, ca să fie vii după Iisus Hristos"; iar a treia, cea pe care el o numeşte „leacul nemuririi", Sfânta Euharistie: „pentru ca voi să vă supuneţi cu mintea neîmpărţită episcopului şi preoţimii - le transmite el efesenilor - frângând o pâine, care este leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos"

Atenagora, spre deosebire de Sfântul Iustin, acceptă sintagma „suflet nemuritor" şi-i precizează şi sensul: „dăinuirea veşnică a sufletului" fiind prima condiţie pentru învierea trupului.

Citându-i pe apostolii Pavel (2 Co 5, 1) şi Petru (2 Ptr 1, 13), epistola către Diognet aminteşte, la rândul ei, cea mai importantă însuşire a sufletului, nemurirea: „Sufletul nemuritor locuieşte în corp muritor"