Duhovnicii cu experienta de astazi marturisesc ca a luat proportii infricosatoare patima “
parerii de sine”, stare care premerge inselarii si orbirii, in care omul este atat de plin de sine, atat de sigur pe sine, atat de prins in plasa propriilor idei, proiectii, indreptatiri si “certitudini”, pana unde nu mai poate iesi din gandul sau si din “dreptatea” sa, din realitatea sa paralela, oricat de multa evidente contrarii i s-ar aduce. Cuviosul Seraphim Rose o numea si boala lui:
“eu stiu (cel) mai bine”. Omul de astazi crede atat de mult gandului sau propriu, incat il socoteste dusman pe oricine cauta sa-l indrepte, oricata dragoste ar avea acela sau orice pozitie de autoritate duhovniceasca ar avea. Astazi, urmand duhul nihilismului si al anarhiei valorilor in Biserica, oricine poate sa-si dea cu parerea (si sa si-o impuna, nu sa si-o expuna prudent si smerit) despre orice tema, oricine poate interpreta, protestant, dupa mintea sa, si Scripturile, si Traditia si sa-si aroge rolul de invatator, chiar daca abia a invatat el insusi primele litere ale alfabetului credintei; poate sa rastoarne intr-o clipita intreaga Predanie, punand fara frica al sau cuget deasupra cugetului Parintilor, a cugetului Bisericii. Desigur, multimea de adepti nu lipseste, pentru ca oricine se bucura sa-i fie confirmate prejudecatile, sa-i fie justificate patimile, sa fie intarit in convingerea ca nu trebuie cumva sa se schimbe din temelii, sa-si innoiasca mintea, ci poate sa ramana asa cum este, ba cu un plus de “impacare” si de satisfactie, pentru ca a gasit calea perfecta de coabitare intre duhul lumesc si Evanghelie, intre voia proprie si voia lui Dumnezeu si acum poate sa doarma linistit.
Smerenia adevarata a ajuns astazi, mai mult ca oricand, floarea cea mai rara de pamant si din biserici. Si cu cat se vorbeste mai mult despre ea, cu atat este mai putin de gasit. Si nu ne referim aici la culmile acestei virtuti, la “smerenia lui Hristos” pe care o traiau Sfintii, ci numai la
inceputul acestei cai, la prima treapta, obligatorie pentru mantuire: a sinceritatii interioare, a iesirii din minciuna fata de sine, a realismului duhovnicesc. Fara a lupta mereu sa primim si sa cultivam acest fel minimal si esential de smerenie ne amagim total cu numele de crestin. Iar sinceritatea in fata constiintei noastre nu mai exista pentru ca nu mai exista in realitate pocainta, pentru ca nu mai avem deprinderea cercetarii permanente de sine, pentru ca…
nu mai avem (daca am avut vreodata!) viata launtrica, pentru ca nu mai acordam timp - uneori nici macar cand ne pregatim de Sfintele Taine - convorbirii fara menajamente cu noi insine.
Un parinte spunea ca e mai usor sa convertesti la ortodoxie 10 pagani care nu au auzit de Hristos decat un sectar care talcuieste Biblia dupa mintea lui plina de mandrie.
tricesimusquintus Dumnezeu sa te lumineze sa cunosti Adevarul Dreptei Credintei cum o sti El. Pe acest forum nu ai vrut s-o cunosti, ci doar sa arati cat esti de cunoscator in Biblie. Asa ca la Judecata sa nu te poti apara ca nu ai stiut ca traiesti in inselare si erezie.
[COLOR=black]
[/COLOR]