[deja-vu]

Sfantul Apostol Andrei l-a adus pe Hristos scitilor, centrul spiritual fiind Dobrogea (unde se zice ca a stat 12 ani, din care o mare parte i-a petrecut la pestera care-i poarta numele, intre Adamclisi si satul Ioan Corvin). Nu departe de pestera Sf. Apostol Andrei este manastirea Dervent, focarul credintei ortodoxe din Dobrogea, unde Apostolul Andrei a lasat o comunitate crestina puternica:

"Pe la sfârşitul secolului I Sfântul Andrei a predicat Evanghelia în Scythia Minor, în părţile Dobrogei de azi. După un timp, Apostolul şi-a continuat călătoria predicând într-o cetate însemnată, Dervent. Apoi a trimis acolo pe câţiva dintre discipolii săi pentru a răspândi creştinismul. După un timp de activitate apostolică, voievodul cetăţii, fiind păgân, i-a arestat şi i-a condamnat la moarte. Arena cetăţii era lângă cimitir, locul unde se află Sfânta Cruce. Creştinii erau în număr de patru: un apostol şi trei fecioare convertite de curând. Aceştia sunt duşi în arene ca să fie mâncaţi de fiarele sălbatice. Mai înainte de a-i băga înăuntru, voievodul îi sfătuieşte din nou să se lepede de Hristos, că de se vor lepăda, le va da orice ar cere şi-i va scăpa de moarte.

Cei patru mărturisitori, când dădeau răspunsurile negative, erau aşezaţi aşa: apostolul pe locul unde e Crucea din paraclis, iar cele trei fecioare la o depărtare de 10 m. Călăul, văzând că nu poate să-i ademenească cu nici un fel de momeli, începe să-i schingiuiască groaznic. Fecioarelor le-a scos unghiile de la mâini şi picioare şi, cu fierul ars, le-a scos dinţii din gură.

Voievodul, înfuriat din cauza apostolului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, porunceşte gâdelui ca cele trei fecioare să fie făcute bucăţi, iar apostolul să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi. Astfel, îndeplinindu-se porunca, sfinţii au fost omorâţi, iar sfintele lor trupuri au stat mai multe zile sub pază. Năvălind alte hoarde barbare în această cetate, trupurile sfinţilor au fost aruncate în Dunăre sau au fost arse, căci, ducându-se creştinii să le ia, nu le-au mai găsit. Iar pe locurile unde fuseseră chinuiţi şi-şi dăduseră duhurile, au găsit patru pietre crescute în formă de cruce: trei ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhuri necurate s-au tămăduit".

(...) Se consideră că cei patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei martirizaţi la Dervent se încadrează mai mult într-o continuitate spirituală cu acesta decât într-una cronologică, iar cea mai probabilă dată a martiriului lor pare a fi în secolul al IV-lea, în timpul ofensivei goţilor sub presiunea hunilor, căci textul amintit face precizarea: "Năvălind alte hoarde barbare". Este, de asemenea, foarte probabil ca martirii de la Dervent să facă parte din lista celor menţionaţi în "Acta Sanctorum" ca fiind din Scythia Minor, dar cărora nu li se arată locul unde au fost martirizaţi şi nici de către cine.

Timp de aproape zece secole nu mai există nici o informaţie despre Sfintele Cruci de la Dervent, dar puterea lor tămăduitoare şi minunile pe care le revărsau necontenit, au păstrat vie de-a lungul vremii evlavia poporului faţă de acestea, precum şi amintirea martiriului celor patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei. Firul informaţiilor despre Sfintele Cruci se reia din secolul al XIV-lea, din timpul stăpânirii otomane asupra Dobrogei. Se povesteşte chiar că Adem Paşa - pe moşia căruia se aflau Sfintele Cruci - a ridicat în jurul lor mai multe adăposturi pentru bolnavi şi că cei care veneau aici spre a se tămădui erau atât creştini, cât şi musulmani. Acest fapt nu reprezintă însă o noutate dacă ţinem cont că şi la Peştera Sfântului Andrei, din cele mai vechi timpuri, hogii musulmani "veneau şi întocmeau muscale vindecătoare de boli sufleteşti şi trupeşti", considerând sfinte deopotrivă peştera, pădurea şi izvoarele Sfântului Apostol.

"Unul din şefii raialelor turceşti de pe marginea Dunării, anume Ahmed Bey, a cumpărat moşia pe care erau şi cele patru Cruci. Aflând de la un supus al său că aceste Cruci sunt un noroc pentru moşia lui, ferind-o de toate intemperiile vremii, paşa a poruncit să fie păzite cu cea mai mare grijă ca nu cumva să fie stricate de slugi când fac lucrul câmpului. Şi la acest paşă veneau mulţi creştini de-i slujeau numai ca să se atingă de Sfintele Cruci ocrotitoare. Se zice că pe vremea aceea erau ciumă, foamete şi pagubă, însă de moşia şi gospodăria paşei nimic nu se atingea, fiindcă le ferea darul acestor Sfinte Cruci. Iar turcul nu mai putea de bucurie. Unii spun că s-ar fi făcut creştin, dar pe ascuns, ca să nu fie înlăturat din dregătorie. Şi aşa s-a perpetuat în familia paşei credinţa despre aceste Sfinte Cruci până la începutul secolului al XIX-lea, în preajma războiului pentru independenţa României, când s-a călcat tradiţia. În acea vreme, unul din descendenţii lui Ahmed Bey, anume Aly, avea un fiu. Acest fiu se duce într-una din zile la câmp, în timpul secerişului, şi observă că aceste Sfinte Cruci sunt foarte stimate de argaţi. El, care era un aderent înfocat al Coranului, loveşte cu sabia în Crucea cea mare şi-i rupe braţele, iar pe două din cele trei mici le rupe din pământ. Creştinii sclavi, văzând aceasta, se duc peste noapte şi le iau pe cele rupte, ascunzându-le. În acea vreme, Aly Ahmed Paşa era însărcinat cu paza frontierei Dobrogei, iar reşedinţa garnizoanei şi-o avea în Silistra. Binefacerile pe care le primiseră străbunicii săi de la Sfintele Cruci le primea şi el. Când dispunea de timp, venea în grabă de-şi inspecta moşia şi se închina Sfintelor Cruci. Pe cale zice-se că i-a trăsnit un cal de la trăsură. Paşa se duce la moşie şi prevede că s-a întâmplat ceva rău acolo.

Cum ajunge la conac observă că mulţimea câinilor ce-i avea nu se mai gudură pe lângă el cum obişnuiau până atunci. Isprăvnicelul ofta într-una pentru că i se furaseră câteva pungi cu galbeni. În fine, peste toată curtea turcului domnea o jale. Se duce să vadă Crucile. Cum se apropie şi le vede stricate, sună din corn ca toţi curtenii să se prezinte la el. Întrebă, cercetă, bătu, omorî ca să afle vinovatul. Fiul său, văzând că furia tatălui său e mare, mărturiseşte că el e autorul faptei.

Paşa, auzind una ca asta tocmai din partea fiului său, i se înmuiară mâinile, căzu cu faţa la pământ şi plângând zise: "Vai, vai, moşia noastră de acum înainte va rămâne pustie. Noi vom ajunge mai rău ca sclavii. Nu numai noi vom ajunge rău, dar şi puternica noastră împărăţie ce stăpâneşte de la răsărit până la apus îşi va micşora foarte mult hotarele. Dacă Dumnezeu a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace şi cu belşug acest loc până acum se datorează numai acestor Cruci. De acum înainte însă din cauza ta, fiule, s-a depărtat acest dar de la casa noastră".

Şi aşa s-a întâmplat. Peste vreo cinci ani, un cutremur puternic a distrus conacul moşiei. Un trăsnet i-a mistuit integral hambarele, apoi, intrând o molimă printre curteni, mai toţi au murit, iar restul s-au împrăştiat care pe unde au apucat. Apoi, peste câţiva ani, declarându-se războiul ruso-turc în care au intrat şi românii, Dobrogea a ieşit de sub turci, împlinindu-se întocmai prezicerea lui Aly Ahmed Paşa".

P.S. ultimul mare parinte al Dobrogei trecut in randul sfintilor a fost Pr.Elefterie, tamaduitor de trupuri si suflete, care avea asemenea haruri de vindecare incat credinciosii se intindeau pe pamant la intrarea in biserica inaintea slujbei ca sa treaca peste ei cu talpile goale. O cunostinta a invatat de la el arta diagnosticarii si vindecarii cu mainile si a avut ocazia sa-l cunoasca si sa-l atinga pe Pr.Arsenie Boca, despre care mi-a zis ca suferea cu rinichii (unii zic chiar ca a fost otravit, pe langa faptul ca a fost batut si torturat deoarece l-a mustrat si avertizat pe dictator si sotia lui despre sfarsitul care-i astepta). Ar trebui deschis un thread dedicat Pr.Elefterie la rubrica Mari Duhovnici, deocamdata sper sa ma revad cu acea vecina si sa aduc marturii directe de la ea despre Pr.Arsenie Boca, Pr.Elefterie si Pr.Ilarion Argatu (i-a cunoscut f. indeaproape, pt. ca mereu a fost pe la manastiri)

Doamne ajuta!