În prealabil postat de HoratiuM

Juxtapunere înseamnă punerea împreună în mod exterior a două elemente în completă ignoranţă faţă de datele lor interne sau, mai exact, în condiţiile în care toate datele lor "interne" sunt complet manifeste, vizibile la "exterior" - această vizibilitate, de altfel, şi face ca noţiunile de "interior" şi "exterior" să fie destul de labile. Vă dau ca exemplu biţii de informaţie care sunt, la limită, reductibili la impulsiile electronice. Ce este un bit, pare a fi complet citibil la exterior şi diferenţa dintre "suprafaţa" lui semnificantă şi "conţinutul" său semnificat ar părea să fie evanescentă. Este un "trompe l'oeil" deoarece bitul îşi bazează proprietăţile pe cele materiale, în speţă electronice, pe de o parte – şi ştim că electronul este reductibil şi decompozabil cel puţin în principiu; pe de alta, întotdeauna acolo unde există limită, determinare într-un fel sau altul, există multiplu, alteritate atât internă, cât şi externă, căci diferenţa impune întotdeauna prezenţa unei distincţii între un interior şi altul – despre orice fel de interior ar putea fi vorba – şi prin aceea că electronul există ca atare, cu limitele, proprietăţile şi comportamentul său distinct de cel al altor particule (deşi şi aici pot interveni nuanţe, căci, dacă am înţeles bine, fotonul pare să aibă toate caracteristicile electronului, mai puţin masa), el este ceva diferenţiat, ceva în care şi faţă de care există distincţie, limită, alteritate, deci interior şi exterior.

Or, a considera numai sintaxa, numai juxtapunerea elementară ca fiind strict suficiente nu doar agregării de structuri coerente, dar şi salturilor calitative ale structurilor, aşa cum face evoluţionismul, înseamnă a ignora complet vreo interioritate a elementelor implicate tocmai sub considerentul că aparenţa empirică nu ar lăsa nimic nemanifest în aceste elemente care, astfel, neavând vreo interioritate, toate procesele care pot fi derivate din asocierea lor, ar fi strict consecinţa proprietăţilor manifeste, observabile la „exterior”, la „limita” elementului (adică la empiria lui – în greacă, „empireismos” înseamnă limită, frontieră). Deci nimic meta-fizic nu ar veni fie să dirijeze, să predetermine, fie să tulbure, să cauzeze spontan ceva în acele elemente şi în asocierea lor. Nici din interioritatea lor determinată, diferenţiată; nici din afara frontierei lor. Presupoziţia se bazează pe impresia că interiorul este citibil la exterior în întregime şi că, în esenţă, nu există o diferenţă fundamentală şi ireductibilă; aşa cum se întâmplă în metafizica vedantină unde Maya este iluzorie, singura realitate fiind Paramatman, absolut nedivizatul în care diferenţa, negativul nu are nici o subzistenţă, e pură aparenţă. Or, aici avem în mod clar un paralogism căci, într-o unitate absolută şi fără divizare nu putem avea iluzii, aparenţe, căci iluzia, aparenţa este deja divizare.

Această presupoziţie a evoluţionismului – Indiferenţa absolută ca termen final în care divizarea este pură aparenţă, fiind întotdeauna reductibilă – este necritică şi vine împotriva unor evidenţe clare şi simple: există diferenţă între interior şi exterior, între noumen şi fenomen căci negativul, diferenţa în genere aduce cu sine tocmai această distincţie în mod analitic oricât de mică şi greu sesizabilă ar fi ea. Căci cea mai mică, infinitezimală diferenţă, oricât de subatomică, ar fi imposibilă fără existenţa unei diferenţe absolute. Aceasta rezultă din raţionamentul simplu (de origine eleată) că în indiferenţa pură nu putem face o diferenţiere determinată, oricare ar fi ea, căci nu am putea avea nici mensura, nici instrumentul care să ne ofere această posibilitate – ceea ce înseamnă că însăşi posibilitatea nu poate fi dată prin procesualitatea infinitului potenţial. Singura soluţie este trecerea la limită, adică scurtcircuitul fundamental pe care îl dă nemijlocirea Infinitului Actual şi prin care diferenţierea este dată numai pentru că este realizată în mod real până la capăt, exhaustiv.

Dacă procesele subatomice par să nu mai ofere sprijin pentru disocierile tradiţionale dintre elemente care puteau fi făcute prin simplă observaţie, nu înseamnă că disocierile, că distincţia nu există şi că în spatele elementelor cuantice ar fi o indiferenţă pură. Înseamnă doar că ştiinţa este aici pusă în situaţia limită de a renunţa la observaţia empirică şi de a înainta prin intelectul singur. Lucru pe care Heisenberg l-a înţeles foarte bine când a renunţat la reprezentările intuitive ale ecuaţiilor acestor procese şi a trecut la matematica pură. Acelaşi Heisenberg a înţeles foarte bine că diferenţa invizibilă pentru simţuri e în continuare existentă în sine şi poate fi sesizată prin intelecţie, dând explicit dreptate filosofiei kantiene care înţelesese cu un secol şi jumătate înainte că diferenţa, oricât de greu sesizabilă, se opune ireductibil oricărei colapsări a fenomenului în noumen, oricărei indiferenţe cotropitoare.

În acest fel, dreptate are nu metafizica orientală a vedantei, a indiferenţei, ci metafizica occidentală, a grecilor şi a creştinismului care susţine realitatea diferenţei şi a multiplului, autonomia lui ontologică simultan cu o paradoxală unificare a multiplului în Unu, dar fără cotropirea primului în cel de al doilea. Creştinismul a dat cea mai gravă poziţie dintre toate de vreme ce a postulat diferenţa ireductibilă în chiar sânul, în Esenţa Substanţei divine prin multiplul Persoanelor (Tatăl, Fiul, Sf. Duh). Şi a mers mai departe spunând că această diferenţă este exhaustivă, adică eschatologică, şi că numai ea stă la baza oricărei legături şi identităţi. Ba mai mult, această diferenţă numai, pentru că este absolută, este, de fapt, Identitatea.

Cam greu de digerat ce spune dogmatica creştină pentru ştiinţă căci aceste propoziţii nu pot fi amorsate fără o pătrundere cât de cât riguroasă în câmpul filosofiei, al teologiei şi, nu în ultimul rând, al fundamentelor ştiinţei (matematicii în special). Şi, mai ales, fără a reevalua postulatul pozitivist (asumat necritic) după care nu există decât ceea ce este manifest, observabil. Prin acest postulat, ştiinţa a ajuns într-o poziţie necritică faţă de propriile premise care sunt întotdeauna mai întâi teoretice şi pare să fi renunţat la o pătrundere fundamentală a bazei cunoaşterii pe care a lăsat-o în seama psihologiei şi evoluţionismului, care numai critice nu sunt.

O reîntoarcere la Frege şi la idealismul german, cred eu, se impune. Înainte de a şti ce este intelectul şi raţiunea, nu se poate face ştiinţă. Evoluţionismul deja pleacă de la premisa asumată necritic că nu există diferenţă fundamentală între noumen şi fenomen, între sensibil şi inteligibil – în condiţiile în care nu doar critica, dar cel mai umil act al cunoaşterii se fundamentează pe diferenţieri reductibile doar cu preţul renunţării la distanţa critică sau la cunoaşterea însăşi: subiect şi obiect, interior şi exterior, cauză şi cauzat, identitate şi diferenţă etc.. Ştiinţa se bazează, teoretic, pe prezumţia îndoielii faţă de aparenţă şi fapt, întrucât realul poate fi diferit de aparenţă, de ceea ce apare factual. Or, prin asumarea indiferenţei ca punct de plecare este luată cea mai la îndemână presupoziţie ca fiind nemijlocit adevărată ceea ce duce la suprimarea îndoielii, deci tocmai a ştiinţei întrucât însăşi posibilitatea inteligibilă a realului de a fi altfel, de a fi diferit este suprimată din considerente care nu mai ţin de cunoaşterea ca atare.

Noi cunoaştem sau ştim că ceva este doar pentru că îl percepem ca fiind distinct, diferenţiat. Odată cu distincţia, cu diferenţierea acelui "ceva" am pierde şi sesizarea lui, ştiinţa că acel "ceva" este aici şi acum. În alţi termeni, în absenţa diferenţei, am fi lipsiţi nu doar de reflecţia conştientă, dar chiar şi de cunoaşterea elementară pe care şi protozoarele o au prin simţuri. În indiferenţa pură nimic nu poate fi cunoscut în primul rând pentru că nu există elementele fundamentale ale cunoaşterii: ceva care cunoaşte şi ceva care e cunoscut.

Contradicţia fundamentală a evoluţionismului, de aceea, este pretenţia că, în condiţiile în care orice Diferenţă fundamentală (Transcendenţa) este respinsă, deci în care totul este în Indiferenţă pură, există totuşi o diferenţă fundamentală care generează în mod automat multiplu, mai mult, îl face să se dezvolte, să treacă în salturi peste diferenţe calitative abisale şi să dea naştere unor structuri nenumărabile care sunt toate traversate de diferenţa pe care o dă bogăţia multiplului.

Nu întâmplător s-a spus că "minunile" evoluţionismului depăşesc tot ce teologia a afirmat în domeniu.