View Single Post
  #148  
Vechi 15.09.2009, 10:41:39
topcat
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de HoratiuM Vezi mesajul
Juxtapunere înseamnă punerea împreună în mod exterior a două elemente în completă ignoranță față de datele lor interne sau, mai exact, în condițiile în care toate datele lor "interne" sunt complet manifeste, vizibile la "exterior" - această vizibilitate, de altfel, și face ca noțiunile de "interior" și "exterior" să fie destul de labile. Vă dau ca exemplu biții de informație care sunt, la limită, reductibili la impulsiile electronice. Ce este un bit, pare a fi complet citibil la exterior și diferența dintre "suprafața" lui semnificantă și "conținutul" său semnificat ar părea să fie evanescentă. Este un "trompe l'oeil" deoarece bitul își bazează proprietățile pe cele materiale, în speță electronice, pe de o parte – și știm că electronul este reductibil și decompozabil cel puțin în principiu; pe de alta, întotdeauna acolo unde există limită, determinare într-un fel sau altul, există multiplu, alteritate atât internă, cât și externă, căci diferența impune întotdeauna prezența unei distincții între un interior și altul – despre orice fel de interior ar putea fi vorba – și prin aceea că electronul există ca atare, cu limitele, proprietățile și comportamentul său distinct de cel al altor particule (deși și aici pot interveni nuanțe, căci, dacă am înțeles bine, fotonul pare să aibă toate caracteristicile electronului, mai puțin masa), el este ceva diferențiat, ceva în care și față de care există distincție, limită, alteritate, deci interior și exterior.

Or, a considera numai sintaxa, numai juxtapunerea elementară ca fiind strict suficiente nu doar agregării de structuri coerente, dar și salturilor calitative ale structurilor, așa cum face evoluționismul, înseamnă a ignora complet vreo interioritate a elementelor implicate tocmai sub considerentul că aparența empirică nu ar lăsa nimic nemanifest în aceste elemente care, astfel, neavând vreo interioritate, toate procesele care pot fi derivate din asocierea lor, ar fi strict consecința proprietăților manifeste, observabile la „exterior”, la „limita” elementului (adică la empiria lui – în greacă, „empireismos” înseamnă limită, frontieră). Deci nimic meta-fizic nu ar veni fie să dirijeze, să predetermine, fie să tulbure, să cauzeze spontan ceva în acele elemente și în asocierea lor. Nici din interioritatea lor determinată, diferențiată; nici din afara frontierei lor. Presupoziția se bazează pe impresia că interiorul este citibil la exterior în întregime și că, în esență, nu există o diferență fundamentală și ireductibilă; așa cum se întâmplă în metafizica vedantină unde Maya este iluzorie, singura realitate fiind Paramatman, absolut nedivizatul în care diferența, negativul nu are nici o subzistență, e pură aparență. Or, aici avem în mod clar un paralogism căci, într-o unitate absolută și fără divizare nu putem avea iluzii, aparențe, căci iluzia, aparența este deja divizare.

Această presupoziție a evoluționismului – Indiferența absolută ca termen final în care divizarea este pură aparență, fiind întotdeauna reductibilă – este necritică și vine împotriva unor evidențe clare și simple: există diferență între interior și exterior, între noumen și fenomen căci negativul, diferența în genere aduce cu sine tocmai această distincție în mod analitic oricât de mică și greu sesizabilă ar fi ea. Căci cea mai mică, infinitezimală diferență, oricât de subatomică, ar fi imposibilă fără existența unei diferențe absolute. Aceasta rezultă din raționamentul simplu (de origine eleată) că în indiferența pură nu putem face o diferențiere determinată, oricare ar fi ea, căci nu am putea avea nici mensura, nici instrumentul care să ne ofere această posibilitate – ceea ce înseamnă că însăși posibilitatea nu poate fi dată prin procesualitatea infinitului potențial. Singura soluție este trecerea la limită, adică scurtcircuitul fundamental pe care îl dă nemijlocirea Infinitului Actual și prin care diferențierea este dată numai pentru că este realizată în mod real până la capăt, exhaustiv.

Dacă procesele subatomice par să nu mai ofere sprijin pentru disocierile tradiționale dintre elemente care puteau fi făcute prin simplă observație, nu înseamnă că disocierile, că distincția nu există și că în spatele elementelor cuantice ar fi o indiferență pură. Înseamnă doar că știința este aici pusă în situația limită de a renunța la observația empirică și de a înainta prin intelectul singur. Lucru pe care Heisenberg l-a înțeles foarte bine când a renunțat la reprezentările intuitive ale ecuațiilor acestor procese și a trecut la matematica pură. Același Heisenberg a înțeles foarte bine că diferența invizibilă pentru simțuri e în continuare existentă în sine și poate fi sesizată prin intelecție, dând explicit dreptate filosofiei kantiene care înțelesese cu un secol și jumătate înainte că diferența, oricât de greu sesizabilă, se opune ireductibil oricărei colapsări a fenomenului în noumen, oricărei indiferențe cotropitoare.

În acest fel, dreptate are nu metafizica orientală a vedantei, a indiferenței, ci metafizica occidentală, a grecilor și a creștinismului care susține realitatea diferenței și a multiplului, autonomia lui ontologică simultan cu o paradoxală unificare a multiplului în Unu, dar fără cotropirea primului în cel de al doilea. Creștinismul a dat cea mai gravă poziție dintre toate de vreme ce a postulat diferența ireductibilă în chiar sânul, în Esența Substanței divine prin multiplul Persoanelor (Tatăl, Fiul, Sf. Duh). Și a mers mai departe spunând că această diferență este exhaustivă, adică eschatologică, și că numai ea stă la baza oricărei legături și identități. Ba mai mult, această diferență numai, pentru că este absolută, este, de fapt, Identitatea.

Cam greu de digerat ce spune dogmatica creștină pentru știință căci aceste propoziții nu pot fi amorsate fără o pătrundere cât de cât riguroasă în câmpul filosofiei, al teologiei și, nu în ultimul rând, al fundamentelor științei (matematicii în special). Și, mai ales, fără a reevalua postulatul pozitivist (asumat necritic) după care nu există decât ceea ce este manifest, observabil. Prin acest postulat, știința a ajuns într-o poziție necritică față de propriile premise care sunt întotdeauna mai întâi teoretice și pare să fi renunțat la o pătrundere fundamentală a bazei cunoașterii pe care a lăsat-o în seama psihologiei și evoluționismului, care numai critice nu sunt.

O reîntoarcere la Frege și la idealismul german, cred eu, se impune. Înainte de a ști ce este intelectul și rațiunea, nu se poate face știință. Evoluționismul deja pleacă de la premisa asumată necritic că nu există diferență fundamentală între noumen și fenomen, între sensibil și inteligibil – în condițiile în care nu doar critica, dar cel mai umil act al cunoașterii se fundamentează pe diferențieri reductibile doar cu prețul renunțării la distanța critică sau la cunoașterea însăși: subiect și obiect, interior și exterior, cauză și cauzat, identitate și diferență etc.. Știința se bazează, teoretic, pe prezumția îndoielii față de aparență și fapt, întrucât realul poate fi diferit de aparență, de ceea ce apare factual. Or, prin asumarea indiferenței ca punct de plecare este luată cea mai la îndemână presupoziție ca fiind nemijlocit adevărată ceea ce duce la suprimarea îndoielii, deci tocmai a științei întrucât însăși posibilitatea inteligibilă a realului de a fi altfel, de a fi diferit este suprimată din considerente care nu mai țin de cunoașterea ca atare.

Noi cunoaștem sau știm că ceva este doar pentru că îl percepem ca fiind distinct, diferențiat. Odată cu distincția, cu diferențierea acelui "ceva" am pierde și sesizarea lui, știința că acel "ceva" este aici și acum. În alți termeni, în absența diferenței, am fi lipsiți nu doar de reflecția conștientă, dar chiar și de cunoașterea elementară pe care și protozoarele o au prin simțuri. În indiferența pură nimic nu poate fi cunoscut în primul rând pentru că nu există elementele fundamentale ale cunoașterii: ceva care cunoaște și ceva care e cunoscut.

Contradicția fundamentală a evoluționismului, de aceea, este pretenția că, în condițiile în care orice Diferență fundamentală (Transcendența) este respinsă, deci în care totul este în Indiferență pură, există totuși o diferență fundamentală care generează în mod automat multiplu, mai mult, îl face să se dezvolte, să treacă în salturi peste diferențe calitative abisale și să dea naștere unor structuri nenumărabile care sunt toate traversate de diferența pe care o dă bogăția multiplului.

Nu întâmplător s-a spus că "minunile" evoluționismului depășesc tot ce teologia a afirmat în domeniu.
Auzi, tu stii cu ce se ocupa evolutionismul?
Reply With Quote