[mariamargareta]

133. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(II)
Comentariu la primul capitol al cărţii, intitulat “Cuvântul care vine din ceruri”


Ca motto, acest capitol prezintă două citate. Primul este preluat din cartea lui Isaia, cap.62, vers.1 şi se referă la Ierusalimul biblic. Cuvintele-cheie din acest citat sunt “Pentru Sion nu voi tăcea...”, iar părintele Nicodim încearcă să ne convingă că prin cuvântul “Sion” proorocul Isaia se referea de fapt la colinele dâmboviţene de la Glodeni-Vale de lângă Pucioasa, şi nu la Sionul Biblic. Adică pentru ele nu va tăcea Domnul, căci pucioşii le denumesc Sionul cel Nou; şi de aceea “Cuvântul lui Dumnezeu” se aude astăzi la Pucioasa, pentru că Domnul aici nu va tăcea, ci va vorbi neîncetat. Pentru a ne întări această sugestie, Nicodimul Pucios adaugă imediat cel de-al doilea motto, preluat de data aceasta din “Cuvântul lui Dumnezeu”:

“Eu nu am tăcut nicicând pe pământ şi mereu am grăit din cer peste cei ce aud şi împart grăirea Mea” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”, 16 mai 2004)

Din păcate, al doilea motto nu e atât de “exact” ca primul, care localizează precis, prin cuvântul Sion, locul vorbirii lui Dumnezeu. De aici, cineva mai cusurgiu ar putea reclama că Dumnezeu nu vorbeşte numai la Pucioasa, ci pe tot pământul. Condiţia vorbirii n-ar fi legată aşadar de un loc anume, ci mai degrabă de nişte “primitori” amabili, care sunt gata să răspândească apoi de jur-împrejur tot ceea ce au primit “de la Domnul”. Şi chiar aşa şi este: nu numai la Pucioasa se primeşte ““Cuvântul lui Dumnezeu””, ci peste tot unde se găsesc unii care se cred “primitori”. Să o menţionăm acum doar pe Vassula Ryden care, ca un globe-trotter neobosit, “primeşte” şi ea de zeci de ani “Cuvântul lui Dumnezeu” şi apoi îl răspândeşte peste tot pământul. Şi ca ea sunt mulţi alţii.
De la bun început, Nicodimul Pucios scoate în evidenţă necesitatea stringentă ca Dumnezeu să vorbească numai la Pucioasa în zilele noastre (“la capătul timpului”), şi nu în alt loc şi nu mai devreme. Raţionamentul lui e simplu:
- Dumnezeu este Cuvântul;
- El a fost de la început, dar este şi astăzi, şi în veci este şi va fi;
- Astăzi oamenii nu vor să-L mai asculte, deşi El le vorbeşte neîncetat din veci;
- De aceea, nemaisuportând neascultarea oamenilor, El Îşi alege singur nişte “ascultători” care să-L asculte. Ei vor fi “Israelul cel Nou”, “Sionul cel Nou” şi “Ierusalimul cel Nou”, căci El noi le face pe toate. Şi pentru că n-a găsit alţii mai buni, i-a ales pe cei de la Pucioasa. (I-a ales până i-a cules, căci şi ei s-au dovedit de 50 de ani încoace la fel de neascultători ca şi cei dinaintea lor.)
Pe ce criterii şi-a ales El acest “Ierusalim Nou”? Cităm aici din cartea părintelui Nicodim:

“ De aceea, Dumnezeu Şi-a ales acum, la capătul timpului, un Ierusalim Nou, din rămăşiţa de creştini care-L mai ascultau şi Îl iubeau cu adevărat şi Îl aşteptau cu dor, să vină pe norii cerului, după cum era proorocit în Scripturi. [...] Acestuia, Noului Ierusalim, Dumnezeu îi vorbeşte din cer, neîncetat, în ultimii cincizeci de ani.“ (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 8 )

Se impune aici să facem imediat o remarcă: această “rămăşiţă” aleasă să fie Noul Ierusalim de la Pucioasa s-a dovedit a fi la fel de nestatornică, de şovăielnică şi de neascultătoare ca şi restul de creştini care nu fuseseră “aleşi”. Stau drept mărturie zeci de “Cuvinte” pucioase, aprige şi mustrătoare la adresa unor “cetăţi” întregi de creştini pucioşi. Aceste “cetăţi” erau de fapt “obşti” mai numeroase de adepţi care locuiau în aceeaşi comună sau acelaşi oraş. Adepţii pucioşi din aceste “obşti” s-au dezamăgit mai întâi de amânarea prelungită a unor “proorocii”, apoi de neîmplinirea lor, şi în fine, atunci când a avut loc moartea mentorului lor, Virginia Tudorache-Stoica, pe care ei o credeau o sfântă care nu va muri, ci îi va conduce şi-i va însoţi la întâlnirea cu Hristos pe norii văzduhului. Hemoragia de credincioşi care părăseau secta a urmat şi după moartea Verginicăi, şi chiar s-a accentuat atunci când la conducerea triburilor de pucioşi au venit doi noi lideri, ceva mai şcoliţi şi fără scrupule. Stă mărturie dezertarea sistematică a multor adepţi, dintre care, cei mai proeminenţi au fost dezamăgiţi de dezacordul strident dintre învăţătura promovată de liderii pucioşi şi conduita discordantă, necanonică şi adesea nesăbuită a acestor lideri. Ca şi de la Verginica şi de la lelica Maria, şi de la liderii pucioşi s-au înşirat de-a lungul timpului o lungă listă de “proorocii” care nu s-au mai împlinit vreodată, dovedind în continuare că sursa “proorociilor” era mincinoasă.
Nicodimul Pucios îşi continuă apoi pledoaria în acest prim capitol al cărţii cu un lung pomelnic de sfinţi care au primit cuvânt direct de la Dumnezeu (ca şi când ar exista cineva dintre dreptmăritorii creştini care ar contesta acest lucru). Zis şi făcut. Mai întâi el scormoneşte prin Biblie, desoperind “oul lui Columb”: Cain, Noe, Avraam, Agar, Rebecca, Isaac, Moise, Aaron, Varlaam, Iosua, Iuda, Ghedeon, Manoe, Samuel, David, Solomon, Iehu, Miheia, Zaharia, Iov, toţi aceştia au auzit cu urechile lor glasul lui Dumnezeu. Altă “descoperire” epocală a părintelui Nicodim este că toţi, dar absolut toţi proorocii mari şi mici (dintre care el îi citează doar pe Natan, Gad, Ioad, Ahia, Ilie, Elisei, Isaia, şi mai ales pe proorociţa Hulda – o femeie, deci! a se lua aminte, deci nu numai la Noul Ierusalim sunt femeile proorociţe!) au primit mesaje de la Dumnezeu, căci L-au auzit vorbindu-le! Ca şi când proorocii ar putea prooroci de la sine!? Evident că Dumnezeu le vorbea în fel şi chip, fie aievea, fie în viziuni, fie în vise minunate.
Nicodimul Pucios menţionează apoi 3 cazuri concrete în care, după Înălţarea Sa la ceruri, Domnul Hristos le-a vorbit apostolilor Săi. Este vorba de Saul (Pavel), de Petru şi de Ioan, ucenicul cel iubit. Este dreptul lui Dumnezeu de a vorbi cu sfinţii Lui, drept pe care nu i-L contestă nimeni, dar aici se conturează condiţia esenţială care precede această vorbire: aceea ca sfinţii să fie... sfinţi. Or, la Pucioasa avem de-a face cu o cu totul altă situaţie. Dintre persoanele care se pretinde că ar fi primit sau primesc în prezent “Cuvântul lui Dumnezeu” (Virginia Tudorache-Stoica, lelica Maria Tudorache, Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu), numai una este considerată sfântă de către pucioşi . Este vorba de Virginia Tudorache ( “Sfânta Virginia”).
În plus, dacă despre cei doi lideri pucioşi actuali (Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu) părerile sunt împărţite ( unii adepţi îi divinizează în mod neoficial sau îi consideră “sfinţi”, dar alţii care s-au “fript” cu ei nu pot să-i mai sufere, considerându-i nişte nebuni impostori), apoi despre “mama lelica” (Maria Tudorache) părerile sunt cvasi-unanime, reproducând linia oficială trasată de liderii pucioşi: “deşi a primit şi ea “Cuvântul lui Dumnezeu” la fel ca şi Verginica, lelica n-a fost sfântă!”. Nu numai că astăzi pucioşii înşişi nu o mai tratează ca pe o sfântă, dar chiar se străduiesc să o acopere cu uitarea, sau măcar să o ţină sub un con de umbră, bagatelizându-i rolul şi considerând-o un fel de “punte de trecere” între “sfânta” Verginica şi “sfinţii” Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu.
Dacă “lelica Maria” n-a fost sfântă, de ce i-a vorbit Domnul ani de zile în şir?
Dacă Domnul i-a vorbit “lelicăi Maria”, de ce liderii pucioşi nu vor s-o considere sfântă? De ce ar fi doar o “punte de trecere”, doar ca să fie călcată în picioare de cei care vor să alerge tropăind pe punte direct în braţele liderilor pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu?
Mulţi care au cunoscut-o pe “lelica Maria” pot mărturisi că avea nişte calităţi pe care liderii pucioşi Mihaela şi Nicuşor nu le au: era blândă, miloasă şi sensibilă. Şi cum la umbra copacilor falnici se creşte greu, mai întâi trebuie tăiaţi copacii, pentru a creşte apoi şi buruienile în voie, bucurându-se şi ele de lumina soarelui.