[mariamargareta]

134. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(III)
Comentariu la capitolul intitulat “Cetatea sfântă Noul Ierusalim”

-- urmare --

Oricum ar fi, 1991 sau 1992 n-au adus nici cea mai mică schimbare în peisajul universal; nicidecum schimbările apocaliptice ale respectivei „proorocii”. De asemenea, nici din 1992 încoace nu s-a văzut vreo schimbare majoră în lume: nici sfârşitul puterii absolute a diavolului, nici sfârşitul lumii sau al veacurilor, nici Judecata cea Mare. Toate aceste rămân doar în închipuirea pucioşilor care sunt convinşi că ele s-au întâmplat, deşi realitatea înconjurătoare îi contrazice în mod categoric.

Urmează un paragraf intitulat “Împărăţia cerurilor pe pământ”. Este o viziune idilic- sămănătoristă asupra comunităţii Noul Ierusalim de la Pucioasa care, în afară de faptul că şi-a autoimpus nişte ciudăţenii în ţinută, îmbrăcăminte şi hrană, nu se deosebeşte cu nimic de alte comunităţi care îşi propun o “viaţă creştină de obşte”. Minciuna, înşelătoria, invidia, ura, clevetirea, lenea, lăcomia, necredinţa, abjurarea, trădarea, arghirofilia, adulterul, deznădejdea dusă până la tentativa de suicid, n-au dispărut nici la creştinii pucioşi, ci doar s-au diminuat într-o proporţie semnificativă: la unii mai puţin, la alţii mai mult. Pe ansamblu însă, nici nu poate fi vorba de “sfinţenie” ci de “aspiraţia colectivă la sfinţenie”, aspiraţie care de fapt o au toţi creştinii de pretutindeni, care sunt cât de cât responsabili. Neîmplinirile pucioşilor sunt uneori atât de izbitoare şi supărătoare, încât “Cuvântul lui Dumnezeu” abundă în mustrări şi dezvăluiri (mai mult aluzive, ca să fie protejată cât de cât imaginea de ansamblu a comunităţii) asupra unor situaţii incompatibile cu statura creştinească.

În acest context, a folosi pentru Noul Ierusalim de la Pucioasa expresia “Împărăţia cerurilor pe pământ” nu mai este un eufemism, ci de-a dreptul o batjocură sfidătoare. Nicodimul Pucios chiar crede că cititorii lui sunt proşti sau orbi, ca să nu observe cât de multe şi grave sunt anomaliile adunate de-a lungul timpului în “obştile” de la Pucioasa, Târgovişte şi de aiurea?
Nicodimul Pucios accentuează în schimb (dacă n-o poate face pe plan duhovnicesc) asupra realizărilor materiale ale pucioşilor, făcute din truda lor, cu lucrul mâinilor, dar şi cu bani străini, sau cu donaţii materiale primite ca ajutoare. El enumeră căsuţele, corturile, silozurile şi fântânile zidite de pucioşi. Se elogiază în scrierea sa aşa-zisele “Sărbători ale Creştinătăţii Româneşti”, organizate abuziv în numele întregii creştinătăţi, deşi aici numai pucioşii erau consideraţi creştini. Aceste sărbători erau organizate bianual la Pucioasa, dar la un moment dat au fost anulate de către liderii pucioşi, pătrunşi şi ei de lipsa lor de eficienţă. Cu toate acestea, deşi Nicodimul Pucios ştia foarte bine că aceste “sărbători” erau anulate de câţiva ani buni, el le prezenta ca fiind foarte actuale. Nici din anul apariţiei cărţii (2006) încoace, aceste “sărbători” nu s-au mai reluat.

Singurele activităţi “duhovniceşti” menţionate de Nicodimul Pucios sunt editarea unui ziar mensual, organizarea unor expoziţii de sculptură, pictură şi aşezări rurale, spectacole de muzică, poezie şi “teatru creştin”.

Ultimul paragraf al acestui capitol este intitulat “Hrisovul – Cuvânt de mărturie”. Este vorba de un document conceput în anul 1991 şi care ar trebui să guverneze exact viaţa creştinilor pucioşi. În realitate, el nu se mai respectă decât parţial, pentru că de atunci încoace liderii pucioşi au impus alte norme, mai stricte şi mai ciudate. Peştele şi măslinele (“mâncarea săracului”) au fost interzise, deşi “Hrisovul” mărturisea că sunt îngăduite. Cei care ar dori să intre în locaşul bisericii, sau măcar în curtea ei, vor constata că sunt opriţi, deşi împlinesc toate cerinţele din “Hrisov”. Liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu au limitat la maximul accesul în aşa-zisa mănăstire de la Pucioasa (“mănăstire” despre care Nicodimul Pucios nu aminteşte nimic, fiind un subiect prea delicat, datorită multiplelor ei încălcări ale canoanelor), aşa încât aici nu pot intra decât câţiva “aleşi”, confirmaţi nominal de către cei 2 stăpâni absoluţi: Mihaela şi Nicuşor.

Nicodimul Pucios încheie acest paragraf cu o frază optimistă, dar profund mincinoasă:

“ Acesta este legământul cel nou, şi, totodată, cuvânt de mărturie a începutului de viaţă autentic creştină, condusă nemijlocit de către Dumnezeu. ” (Citat din cartea "Quo vadis, ecclesia?", pag. 25 )

Viaţa pucioşilor de la Pucioasa nu poate fi “autentic creştină” îndată ce minciuna, nedragostea şi erezia sunt încă la ele acasă, iar conducerea nemijlocită a pucioşilor aparţine celor doi lideri absoluţi: Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, care îşi exercită puterea în chip discreţionar.