[cristiboss56]

În prealabil postat de cristiboss56

De multe ori în neânţelegerile şi frământările noastre, mai toate cele din jurul nostru ni se par deformate, călcând totul în picioare prin cunoaşterea noastră eronată. Omul "natural" sau "căzut"este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi . Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. De înţelegerea iubirii nici numai poate fi vorba, cu toate că el simte şi strigă în gura mare că vrea să fie iubit şi să dăruiască iubire. De unde , când "izvorul" i-a secat , tocmai prin această continuă cunoaştere eronată şi incompletă. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes AICI şi ACUM . ( normal că omul"natural", nerăbdător refuză să recunoască această mare iubire de sine, acest egoism susţinând cu încăpăţânare cunoaşterea sa eronată , incompletă şi pervertită , măsurând totul , aşa cum am spus mai sus, prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. ) . Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu , cu cât devenim mai răbdători , cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică lui Dumnezeu. "dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu "( Efrem Sirul ). Dar să nu uităm nenorocita de mândrie. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie, iar unde-i mândrie , iubirea păleşte şi dispare. Şi iată în încheiere ceva atât şi atât de adevărat şi pe atât de dureros : << Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Omul în întreaga sa fiinţă , trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă la Dumnezeu. Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul , iraţional , plăcerea din noi - asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. . . . >>( Alexander Schmemann ) . Doamne ajută ! +

Nu ne împlinim când ne umplem de noi înşine, ci când lăsăm să intre în viaţa noastră iubirea lui Dumnezeu. Referitor la aceasta, iată un cuvânt de înţelepciune a Preafericitului Daniel , la Evanghelia Duminicii după Înălţarea Cinstitei Cruci : << Prin lepădarea de sine se înţelege lepădarea de viaţa egoistă , de modul pătimaş de a trăi. Lepădarea de sine, foarte concis , înseamnă renunţarea la mândrie şi lăcomie, iar luarea crucii înseamnă asumarea greutăţilor vieţii, a neputinţelor, a lipsurilor şi ostenelilor din viaţa noastră. Urmarea lui Hristos înseamnă ascultarea cuvântului Lui , împlinirea în viaţa concretă a poruncilor Lui şi împărtăşirea cu El prin Sfintele Taine. Lepădarea de sine este o luptă grea. SFINŢII PARINŢI AI FILOCALIEI INVAŢA CA RADACINA TUTUROR PACATELOR ESTE IUBIREA PATIMAŞA DE SINE ŞI DE LUCRURILE MATERIALE. CINE SE IUBEŞTE PE SINE PATIMAŞ , ÎN MOD EGOIST, SE UMPLE DOAR DE SINE, IAR SUFLETUL PLIN DE SINE NU MAI ESTE LOC NICI PENTRU DUMNEZEU, NICI PENTRU OAMENI " . De iubire nici nu mai poate fi vorba . . .