[mariamargareta]

135. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(IV)
Comentariu la capitolul intitulat “Sobornicitatea Bisericii Noul Ierusalim - o dimensiune pnevmatologică”
-- urmare--

De altfel, prima “proorocie” a Verginicăi este ea însăşi o mostră de inconsistenţe şi contradicţii:
“ ... Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh...” afirmă “glasul”, despre care ulterior se va spune de nenumărate ori că şi-a ales trupul neputincios al Verginicăi ca să vorbească prin el (deşi pretindea că “...nu sunt în trup...”). Chiar părintele Nicodim, fără să vrea, adaugă imediat un citat demascator din care rezultă că Dumnezeu-Duhul vorbea din trup şi cu glas de femeie:
“... Nu vă îndoiţi de glasul Meu, şi credeţi cuvintelor Mele prin această gură neputincioasă, că vreau să vă nasc din nou, din Duh” (citat de la pag.30)
Părintele Nicodim conchide, defăimător, că ultimii 2000 de ani au fost irosiţi în zadar de către Biserica Ortodoxă, pentru că “bisericile lumii” nu şi-au făcut datoria. Dacă ar fi aşa, înseamnă că şi nenumăratele jertfe ale martirilor au fost zadarnice, şi degeaba îi cinstim ca sfinţi, pentru că nu merită. A trebuit deci să apară “sfinţii pucioşi” de după 1955, ca să repare lucrul de mântuială ( şi nu de mântuire) al predecesorilor lor.
Nicodimul Pucios se lansează apoi într-o alambicată analiză a evoluţiei Bisericilor (Ortodoxă şi Catolică) în istorie, concluzionând că Duhul Sfânt s-a retras, odată cu minunile Sale, golind de harisme ambele Biserici. Dacă minunile văzute ar fi dovada obligatorie a prezenţei Duhului Sfânt în Biserică, ar fi de aşteptat ca, odată cu înfiinţarea Bisericii Noul Ierusalim în anul 1955 să reapară şi harismele de care fuseseră golite cele două mari Biserici: minuni, vindecări, grăiri în limbi, tâlmăciri, etc. Or, cu câteva excepţii (amintite de nişte “mărturii” complet neverificabile, care se referă la perioada în care “proorocea” Verginica”) nici o minune şi nici o harismă şi nici o vindecare nu au fost consemnate în Biserica Noul Ierusalim. Ba, dimpotrivă, la capitolul “vindecări” pucioşii stau foarte prost, fiindcă mereu aleargă la medici şi mereu se îndoapă cu medicamente, iar mulţi dintre ei au şi murit de pe urma bolilor.
După ce afirmase limpede că o singură biserică locală (Biserica Noul Ierusalim, desigur!) va fi primită la Cină în sala pregătită de nuntă (la pag. 29, rândul 13 de sus), Nicodimul Pucios o întoarce din condei, pretinzând că pilda celor 10 fecioare simbolizează 10 Biserici locale, care sunt invitate la nuntă, dintre care 5 sunt primite şi 5 nu. Pentru ca apoi să revină din nou la teza protocronistă:
“ O singură Biserică locală – cea românească, născută creştină şi crescută prin jertfa de martiri – mai corespundea întrucâtva” (citat de la pag.32)
Biserica Ortodoxă Română nu răspunde însă chemării pucioşilor şi atunci “...întrucât ea n-a primit înnoirea în duh, sobornicitatea ei a pierdut asistenţa Duhului, căci Duhul lucrează unde şi cum voieşte (v. Ev. Ioan, 3/8)” (citat de la pag.33)
Observăm aici răstălmăcirea subtilă a Scripturii: Nicodimul Pucios face trimitere la Ioan 3:8, dar acolo se spune despre vânt că “suflă unde voieşte” şi că “astfel este cu oricine e născut din Duhul”, şi nu Duhul Însuşi ! Dar, se pare că la Nicodimul Pucios, scopul scuză mijloacele. Important este că obiectivul şi l-a atins: să ne convingă că “Duhul” pucios e imprevizibil şi că orice schimbare doreşte, o va face, chiar dacă se va contrazice pe sine la nevoie.
Nicodimul Pucios se străduieşte apoi să dovedească faptul că “sobornicitatea de Duh a Bisericii de Nou Ierusalim” este “sfatul care uneşte cerul cu pământul” (citate de la pag.33), adică sobornicitatea bisericii se reduce doar la dialogul dintre Dumnezeu şi “proorocul” pe care El şi l-a ales. Deşi se foloseşte termenul “sfat” pentru a sugera o comunicare globală, biunivocă, între Dumnezeu şi “poporul” Său, în realitate “poporul” recepţionează indirect şi pasiv mesajele, care sunt mai întâi “filtrate” şi “cosmetizate” de către “proorocii” pucioşi. Adesea, această “filtrare” constă în modificări masive ale textelor originale mai vechi, deoarece “proorocii” pucioşi îşi permit chiar să-L corecteze pe Dumnezeul lor.
Respingerea bisericii Noul Ierusalim de la Pucioasa de către Biserica Ortodoxă Română este percepută de părintele Nicodim ca similară respingerii lui Mesia de către cărturari şi farisei. Efectul ei imediat este “ întunecarea comuniunii Bisericilor locale din lume, care aduc ofrandă trupul lui Hristos prin Euharistie.” (citat de la pag.33). Ni se sugerează aici că în bisericile din Biserica Ortodoxă Română pâinea şi vinul folosite la Euharistie devin în chip îndoielnic şi părelnic Trupul şi Sângele Domnului, iar caracterul sobornicesc al Bisericii se pierde.
Singura “mireasă înţeleaptă” rămâne, în opinia părintelui Nicodim, biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa. Ea este “rămăşiţa aleasă prin har” (citat de la pag.34) care “naşte popor de sfinţi” (citat de la pag.34) Cât de sfinţi sunt, rămâne de văzut; deocamdată înregistrăm între ei dihonii, clevetiri, batjocuri, ură, trădări, defăimări. Total inoportună apare aşadar pretenţia Nicodimului Pucios care spune:
“ Ei se fac pildă vie pentru poporul român, pentru tot poporul creştin...” (citat de la pag.35)
Ferească Dumnezeu de aşa pildă! Desigur că, printre pucioşi mai sunt rătăciţi şi creştini de calitate, dar ei sunt în minoritate evidentă.