[mariamargareta]

136. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(V)
Comentariu la capitolul intitulat “ Omul creştin, fiu al bisericii celei adevărate, al cărei cap este Iisus Hristos: Biserica Noul Ierusalim”
--urmare--

Aşadar, condiţionarea sine qua non ca Biserica să fie condusă neapărat de un prooroc care să-l dirijeze pe patriarh îndeaproape şi să facă lobby printre episcopii din Sfântul Sinod este absurdă, mincinoasă şi necanonică. Ea este o invenţie pură de-a pucioşilor, prin care ei îşi evidenţiază propria Biserică (de fapt, o simplă mişcare sectară) ca fiind “singura biserică adevărată”.
Nicodimul pucios pretinde că duhul proorociei a lucrat ani de zile în mod “constant” în Biserică, pentru a se putea lansa imediat într-o “demonstraţie” intitulată Fisuri în “succesiunea apostolică”.
Această demonstraţie încearcă să ne convingă că actualii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române sunt necanonici, pe motivul că (cităm de la pag. 38) “în lanţul succesiunii s-au produs fisuri”. E o acuzaţie gravă, dar care se întoarce ca un bumerang împotriva celui care a formulat-o. Dacă în Biserică a existat o prezenţă “constantă” a proorocilor, deci ei s-au putut “înlănţui” unii pe alţii, cum de au permis ei ca lanţul succesiunii apostolice să se rupă? Ce au păzit ei atunci, şi de ce a mai fost nevoie să se “înlănţuie” unii pe alţii, într-o prezenţă “constantă”, dacă au lăsat Biserica fără o ierarhie validă, transformând-o într-o caricatură? Dacă Biserica nu mai are ierarhie validă (episcopi, preoţi şi diaconi) înseamnă că slujirea lor actuală este ca o scenetă de teatru, plictisitoare prin repetarea ei inflexibilă. Iar “proorocii” sunt regizorii care-i manipulează pe aceşti clerici cabotini.
Nicodimul Pucios bate şeaua ca să priceapă iapa: Bisericii îi trebuia un nou început, nu numai pe plan proorocesc (prin Verginica) ci şi pe plan ierarhic (la început s-a încercat prin episcopul Irineu, care avea preoţia clasică şi canonică; dar dacă tentativa aceasta a eşuat, a fost inventată o nouă “preoţie”, denumită de pucioşi “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”). Aceasta ar justifica înfiinţarea unei noi Biserici, pe care pucioşii o denumesc abuziv “Biserica Noul Ierusalim”, exploatând în interes personal o sintagmă cunoscută, preluată de Biserică în slujbele şi în cântările ei, din cartea Apocalipsei.
Nicodimul Pucios îi anatemizează apoi pe teologii cărturari, citând cu patos din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa acele ameninţări care i se potrivesc perfect de bine chiar lui:
“ Vai oamenilor care se zic pe sine că sunt cu legea Bisericii şi care au scris cărţi peste cărţi despre numele Meu şi al legilor Mele, căci nu sunt cărţile acelea. Acelea sunt pământ. şi în pământ se întorc...” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 nov./4 dec.1992)
Părintele Nicodim se circumscrie apoi unei “realităţi” curente, făcându-se că nu observă că ea nu este valabilă şi pentru perioada 1955-1990: pretenţia că Dumnezeu le vorbeşte “direct” oamenilor (deci, fără intermediari). Cităm de la pag.40:
“ Este cel puţin absurd ca atunci când Dumnezeu vorbeşte direct, împlinind făgăduinţa Sa care zice “ Iată, Eu cu sunt voi în toată vremea” (Ev. Matei 28/20)tocmai atunci cei vizaţi să sară ca arşi şi să strige: “Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui!” sau “Nu acesta este Dumnezeu!”
Admiţând că, într-adevăr, astăzi Dumnezeu îi vorbeşte “direct” Mihaelei Tărcuţă, iar ea Îl aude vorbind ca pe o adiere de vânt şi Îi consemnează vorbele în caiete, pentru a fi citite ulterior mulţimilor, ne întrebăm de ce în perioada 1955-1990 Dumnezeu n-a procedat la fel de simplu, vorbindu-i Verginicăi şi lelicăi Maria la ureche? Treizeci şi cinci de ani (1955-1990) Dumnezeul Pucioasei a vorbit ca un ventrilog, cu voce de femeie, şi de aceea mulţi au afirmat din capul locului: „Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui” . Oare nu vorbea Verginica cu gura ei şi cu vocea ei, în numele Lui? Oare nu făcea şi lelica Maria acelaşi lucru? Iată de aceea oamenii spuneau: „Nu acestea este Dumnezeu!” Referindu-se exclusiv la perioada actuală, când Mihaela pretinde că aude în cap sau în urechi vocea lui Dumnezeu, Nicodimul Pucios ascunde cu bună-ştiinţă din raţionamentul său despre „vorbirea directă a lui Dumnezeu” treizeci şi cinci de ani de „vorbire indirectă”.
În fine, capitolul se încheie cu o definire multiplă a puciosului-practicant, denumit de părintele Nicodim „ omul creştin, fiu-copil al lui Dumnezeu”:
- puciosul de rând are umilinţa de a se lăsa condus de liderii pucioşi, impunându-şi să creadă că Dumnezeu este Cel care îl conduce, şi nu oamenii;
- puciosul trebuie că are dragoste de fraţi, şi încă o dragoste din cele jertfitoare. Dar va trebui să ne facem că nu vedem nenumăratele accese de ură, dispreţ, umilinţă, clevetire, trădare, înjosire, care apar frecvent între unii pucioşi;
- puciosul a renunţat la mila faţă de semenii săi, considerând-o „milă păguboasă”, şi a înlocuit-o cu mila faţă de liderii pucioşi care sunt consideraţi reprezentanţii aleşi şi văzuţi ai unui Dumnezeu imaginar, Dumnezeul Pucioasei;
- puciosul crede în promisiunile lui Hristos ( dar toţi creştinii de pe toate meridianele globului pământesc cred şi ei la fel);
- puciosul Îl aşteaptă înfrigurat pe Hristos, Care trebuie să revină pe pământ dintr-o clipă într-alta; spre deosebire de alţi creştini, el îşi pregăteşte cu grijă hainele albe de nuntă, pe care le poartă de pe acum, ca să se obişnuiască cu ele. Nunta spirituală a lui Hristos va avea loc exclusiv cu singura biserică sobornicească şi apostolească de pe pământ, care nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim;
- puciosul se roagă cu stăruinţă pentru toţi cei morţi de la Adam încoace, dar se fereşte ca de foc să se roage pentru păcătoşii cei vii, căci aceştia, păcătoşi fiind, ar putea folosi puterea rugăciunii şi împlinirea ei pentru a face şi mai mari, şi mai multe păcate. În plus, vii fiind, păcătoşii n-au decât să se roage singuri pentru ei înşişi, ceea ce morţii nu mai pot face;
- puciosul ia în serios îndemnul „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este în ceruri” (I Petru, 1,16) şi se zideşte pe sine cărămidă vie în zidul Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim, asemenea Anei din legenda meşterului Manole de la mănăstirea Curtea de Argeş. El se declară pe sine sfânt şi se străduieşte din răsputeri să creadă ceea ce spune. Iar când mai greşeşte, ca tot omul, el se umileşte şi se pocăieşte, mângâindu-se cu gândul că nu-i aşa de uşor să fii sfânt. Mai cazi, te mai ridici... Până la urmă, intenţia contează.