[mariamargareta]

137. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VI)
Comentariu la capitolul intitulat “Cetatea Sfântă Noul Ierusalim – Radiografia unei opţiuni demiurgice”


Nicodimul Pucios se străduieşte din capul locului să demonstreze, generalizând probabil unele experienţe personale, că spaţiul eclezial al oricărei biserici ortodoxe şi-a pierdut (cu timpul) în mod definitiv sfinţenia consacrată de la început prin târnosirea acesteia. El pleacă de la o serie de coordonate specifice bisericilor primare, care au evoluat în timp odată cu evoluţia însăşi a creştinismului. Dispariţia uşierilor, amestecarea bărbaţilor cu femeile în biserică, separarea preoţilor de credincioşi în anumite momente liturgice, apariţia catapetesmei şi a perdelei ca instrumente văzute ale acestei separări, transformarea penitenţei dintr-o ţintă destinată oprobiului public într-o adâncă introspecţie personală, sunt tot atâtea prilejuri de nemulţumire manifestă pentru Nicodimul Pucios. Sfinţenia proprie a locaşului de cult, conferită de către episcop prin slujba târnosirii, este pusă la îndoială de către Nicodimul Pucios printr-o simplă substituire de planuri, pe care el o evidenţiază cu dibăcia unui prestidigitator: diluarea gradului de sfinţenie a unora dintre enoriaşi, prin abandonarea observării unor obiceiuri, devine sine qua non o cauză a pierderii sfinţeniei întregului locaş de cult şi întregii comunităţi creştine. Or, este momentul să-i amintim preacuviosului Nicodim că altarul care sfinţeşte darul este mai mare decât darul adus la altar (v. Matei 23,19) Biserica întreagă, care sfinţeşte pe credincioşi, nu poate fi desacrată de pătrunderea unuia, sau altuia, sau a mii şi mii de păcătoşi între zidurile sale. Comunitatea creştină, care se numeşte şi ea biserică întreagă, nu poate fi compromisă sau dezonorată de comportamentul necreştinesc al unuia sau mai mulţi dintre cei care se consideră membri ai săi. Ce este al lui Dumnezeu rămâne pe veci al lui Dumnezeu şi nu I se poate lua printr-un simplu capriciu sau prin voia liberă a vrăjmaşilor Lui.
Titlul paragrafului al doilea (“Păcătoşii cuceresc biserica sfinţilor”) este tendenţios ales, pentru a sugera o înfrângere epocală a Bisericii sfinte a lui Hristos de cohorte de păcătoşi care pătrund în ea încălţaţi şi cu ciubotele murdare, o cuceresc şi o subjugă, maculându-i definitiv sfinţenia. Consecutiv, apariţia providenţială a unui popor de sfinţi (pucioşii, desigur!) este considerată ca singura salvatoare pentru Biserică. Dar nu pentru Biserica tradiţională, care rămâne mai departe abandonată, ci pentru conceptul de “biserică”, de acum confiscat de pucioşi care se consideră “singura biserică adevărată”. Ei pretind în chip fals că Biserica renaşte din propria ei cenuşă pe “muntele cel sfânt” denumit Glodeni-Vale de lângă oraşul Pucioasa, precum mitologica pasăre Phoenix, dar continuă să ponegrească adevărata Biserică, considerând-o moartă în păcatele sale.
Reluând teza (între timp, răsuflată) unei cotituri istorice a creştinătăţii, care ar fi avut loc în anul 7500 de la facerea lumii (1992 , era creştină) Nicodimul Pucios proclamă anul 1992 ca “anul schimbărilor de fond din biserică” (citat de la pag. 45). Mai precis, el zice că “atunci a avut loc în viaţa creştinilor ortodocşi o schimbare esenţială” (citat de la pag. 46). El asociază această schimbare cu ctitorirea Bisericii Noul Ierusalim, căreia liderii pucioşi i-au zis (dar abia în anul 1995) Cetatea Sfântă Noul Ierusalim. De ce n-au numit-o aşa de la bun început? În 1992 era mai puţin sfântă? Sau, era mai puţin cetate? Sau atotştiutorii prooroci pucioşi nu ştiau pur şi simplu că e cetate sfântă, dar au aflat pe parcurs? Greu de răspuns la aceste întrebări fireşti; şi de aceea, asupra acestei stufoase dileme chiar şi Nicodimul Pucios tace ca peştele. Nu înainte însă de a-i conferi Bisericii Noul Ierusalim o aureolă nemeritată, denumind-o Biserica neprihăniţilor şi neadormiţilor. Între timp a devenit notorie zâzania prin care neprihăniţii pucioşi aproape că şi-au scos ochii unii altora, făcându-i pe cei mai slabi de înger dintre ei să-şi ia câmpii.
Nicodimul Pucios trece apoi în revistă criteriile care definesc sfinţenia. Credeţi că e vorba de dragoste, de milă creştină, de jertfelnicie altruistă? Aş! Legile sfinţeniei la pucioşi sunt puţine, dar fixe, şi se reduc (după părerea autorizată a preacuviosului Nicodim) la următoarele formulări, recondiţionate după cerinţele originale care alcătuiesc miezul Hrisovului lansat în anul 1991 odată cu ridicarea bisericii de la Pucioasa:
1. curăţenia trupească a simţurilor. În traducere liberă, pentru cei neavizaţi, asta înseamnă inclusiv abolirea căsătoriei ca Taină a Bisericii , dar Nicodimul Pucios, prin limbajul lui diplomatic, preferă a păstra aparenţa unei consecvenţe a sfinţeniei, şi nicidecum a unei “lovituri de stat” în Biserică.
2. abţinerea de la mâncarea de carne, de la băuturi alcoolice şi de la droguri. Observăm şi aici că această restricţie este copiată trunchiat după “Hrisov”, omiţându-se intenţionat dezlegarea la peşte şi la vinul din struguri, care acolo erau menţionate în mod explicit; dar Nicodimul Pucios se face că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
3. respectarea tradiţiei creştineşti referitoare la îmbrăcăminte. Şi aici trebuie menţionat că propensiunea pucioşilor pentru hainele albe nu este nicidecum o tradiţie creştinească. Chiar dacă albul şi negrul erau folosite în mod preferenţial de către strămoşii noştri, nici iile înflorate, nici clopul colorat şi împăunat n-au lipsit din vestimentaţia lor. Creştinii se îmbrăcau simplu, dar curat, cu ce aveau la îndemână şi cu ce îşi permiteau. Însăşi Verginica, fiind copilă săracă, se îmbrăca mereu cu aceeaşi rochiţă de stambă înflorată, pe care o purta când pe faţă, când pe dos; iar la maturitate se înbrăca cu „haine de oraş”; nici vorbă la ea de haine albe sau de alte mofturi din acestea.
4. respectarea legilor canonice ortodoxe strămoşeşti. Nicodimul Pucios o ia din nou pe limbajul „diplomatic”, ocazie cu care omite un amănunt. El ascunde ceea ce în Hrisov se explicirează foarte clar: „...în stilul românesc şi ortodox străvechi”. Aşadar, stilul era un amănunt esenţial, şi nu canoanele, denumite în mod generic de Nicodimul Pucios drept „legi”. Din nou, preacuviosul ascunde diferenţele grave de doctrină dintre Biserica Noul Ierusalim şi BOR, pentru a estompa caracterul „revoluţionar” al „întoarcerii la izvoare” pe care o propovăduiesc pucioşii pentru Biserica strămoşească.
5. grija pentru primirea adecvată a Sfintelor Taine. Şi aici, preacuviosul omite deliberat că, „din prea multă grijă”, mulţi dintre creştinii pucioşi nu s-au mai împărtăşit cu anii, fiind rupţi de Biserică şi lipsiţi de asistenţa religioasă canonică.
Aşadar, „sfinţenia” la pucioşi constă în observarea riguroasă a unor restricţii („ Nu lua, nu gusta, nu te atinge!” – obicei blamat cu severitate şi de Pavel în epistola sa către Coloseni, 2:21) mai degrabă trupeşti şi ceremoniale, decât în cultivarea unor valenţe spirituale umaniste, care să-i ridice mai presus de trăirea egoistă, meschină a semenilor lor. „Milă voiesc, iar nu jertfă!” a cerut Hristos (v. Matei 9,13) dar pucioşii proclamă astăzi preceptul exact contrar: „Jertfă voiesc să-I aduc Domnului, iar nu milă păguboasă semenilor!”