[mariamargareta]

138. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VII)
Comentariu la capitolul intitulat “Biserica Noul Ierusalim - o biserică a sfinţilor”


În încercarea de a demonstra (aparent, matematic) faptul că numai Biserica Noul Ierusalim este o Biserică a sfinţilor (şi, implicit, că restul bisericilor sunt ale păcătoşilor) Nicodimul Pucios se lansează într-o filozofie interogativ-inductivă, menită sa-l dirijeze pe cititor spre concluzii prefabricate:
1. Dumnezeu n-a fost niciodată înţeles de om, de aceea omul a luat-o razna implacabil, chiar dacă nu s-a dezlipit de biserică: "...cu mici excepţii, omul nu L-a înţeles niciodată, şi pentru că nu L-a înţeles, mereu I-a stat împotrivă" (citat de la pag.50)
2. Cu toate acestea, “Biserica are Duhul lui Dumnezeu, căci biserica este a sfinţilor” (citat de la pag.52)
3. Dar dacă Biserica nu mai are Duhul lui Dumnezeu, "trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul" (citat de la pag.53). Să consemnăm aici o primă contradicţie majoră pe care Nicodimul Pucios o face, în raport cu Sfânta Scriptură. Acolo găsim că Hristos este nedespărţit de Biserica Sa, prin Duhul pe care L-a pogorât la Cincizecime pentru veşnicie:
" ...şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele..."(Matei 28,20)
Probabil că Nicodimul Pucios a descoperit câteva zile în care Hristos a uitat să semneze condica de prezenţă şi a lipsit de la întâlnirea cotidiană cu Biserica Sa, şi de aceea el L-a sancţionat imediat, cu constatarea acidă că Duhul Sfânt a lipsit de la slujba Lui din Biserică, şi chiar a uitat să se mai întoarcă, fiindcă după opinia pucioşilor, biserica din lume nu mai are Duhul Sfânt:
"...trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul..." (citat de la pag.53)
4.Extra Ecclesia există însă un popor curat, poporul pucios, care "trăieşte, deja, pentru şi în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53) Oare ştie Nicodimul pucios că Extra Ecclesia nulla salus?
Nicodimul Pucios nu sesizează ridicolul (împletit strâns cu erezia) propriei sale aserţiuni. Afirmaţia este ridicolă, îndată ce singurele criterii care-i definesc pe creştinii care "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" sunt acestea pe care le descrie Nicodimul Pucios la pag.53:
- ei nici nu se însoară, nici nu se mărită (deci trăiesc ca îngerii din ceruri);
- ei “fug de lume”, devenind astfel nişte maratonişti în perpetuitate;
- ei mănâncă numai vegetale, se îmbracă numai cu haine din fibre naturale, şi au mereu o conduită îngrijită.
Afirmaţia Nicodimului Pucios este şi eretică, deoarece dacă acest popor "traăieşte, deja, în împărăţia lui Dumnezeu", pucioşii nu mai au nevoie de Hristos, nici de a doua Sa venire prin care să le aducă Hristos Împărăţia lui Dumnezeu. Adică, pucioşii au dobândit această împărăţie singuri, prin strădaniile lor tenace şi strict personale (aşa cum pretind toţi sectarii, de altfel, căci numai ei sunt absolut siguri că "sunt mântuiţi")
Cu toate acestea, pucioşii pretind că aşteaptă şi ei a doua venire a lui Hristos - atunci când nu pretind altceva, căci ei mereu se contrazic în afirmaţiile lor ( şi de multe ori pot fi auziţi că "Hristos a venit deja la ei, în persoana Cuvântului care coboară mereu din cer la Pucioasa")
Oare de ce-L mai aşteaptă, atunci, dacă deja a venit? Numai ei ştiu. Venirea Lui la ei oricum nu se mai justifică, îndată ce ei "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53).

În paragraful "Somnul raţiunii naşte păcatul" (pag.53) Nicodimul Pucios face o interesantă comparaţie între pucioşi şi mormoni, observând că încă din anul 1834 mormonii au intuit că sfinţenia " este o cerinţă imperioasă, care lipsea în bisericile creştine ale vremii, numite de ei apostate". Nicodimul Pucios apreciază însă că titlul pe care şi l-au luat mormonii ("sfinţi ai ultimelor zile") este nemeritat (cităm) "datorită invataturilor lor ratacite". Îi reamintim Nicodimului Pucios că niciunul dintre cele trei criterii care definesc sfinţenia poporului pucios, ca "trăitor în împărăţia lui Dumnezeu" nu aminteşte - măcar în treacăt - de vreo condiţie legată de canonicitatea învăţăturii pe care o practică. În prezent mormonii au uitat de poligamia pe care o practicau strămoşii lor, sunt destul de rezervaţi faţă de ispitele "lumii", duc o viaţă cumpătată şi au mereu o ţinută vestimentară îngrijită. Ar putea cu oarecare îngăduinţă să fie consideraţi ca împlinitori ai celor trei criterii formulate de Nicodimul Pucios, deci atributul autointitulat de "sfinţi ai ultimelor zile" să nu fie chiar inacceptabil. Dar asta ar însemna să intre la concurenţă directă şi exclusivă cu pucioşii, ceea ce pentru preacuviosul Nicodim n-ar fi chiar de dorit. Cine ştie cine câştigă cursa până la urmă? La urma urmei, la capitolul "învăţături rătăcite" concurenţa dintre pucioşi şi mormoni ar fi destul de acerbă, căci fiecare dintre aceste două secte ţine cu mare îndârjire la ereziile ei.
Perorând despre sfinţenie şi despre păcat, Nicodimul Pucios ajunge repede la concluzia că toţi teologii creştini consideră azi că păcatul este inevitabil - concluzie care este un fals calificat. Există, dimpotrivă, numeroşi teologi care exemplifică sfinţenia - în limitele fireşti ale fiinţei umane - chiar prin propria lor viaţă, iar sfinţii nu sunt deloc rupţi de contemporaneitate. Este suficient să-l amintim doar pe Sfântul Ioan Iacob Românul de la Hozeva, trăitor al sfârşitului de secol XX, care ne-a arătat prin viaţa sa curată că păcatul nu este inevitabil.
Aşadar, chiar dacă ar exista pe undeva (aşa cum pretinde Nicodimul Pucios) nişte "apologeţi ai trăirilor împarţite (şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; si altfel spus, atât cu păcatul, cât şi cu aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie)." (citat de la pag.55), ei nu pot fi reprezentativi pentru Biserica Ortodoxă, îndată ce viaţa îi contrazice. Sfantul Ioan Iacob Românul n-a cunoscut asa-zisa găselniţă nicodimopucioşiană, intitulată "aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie", ci a cunoscut sfinţenia, cu care s-a îmbrăcat şi aşa s-a mutat, îmbrăcat cu ea, la cele veşnice.