[mariamargareta]

139. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VIII)
Comentariu la capitolul intitulat “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?”

-- urmare --

Odată demonstrat faptul că era normal ca Virginia să primească mesaje despre care să nu aibă habar, Nicodimul Pucios trece la registre mai înalte: “A dat vreodată diavolul sfaturi bune?” (Citat de la pag. 73). Întrebarea e cu tâlc: Îndată ce mesajele Virginiei erau pline de îndemnuri bune, înseamnă că ele nu puteau aduce cu sine proorocii de la diavolul, ci de la Dumnezeu. Uită Nicodimul Pucios de proverbul românesc: “ajunge un par la un car de oale”. Adică, e suficient ca 1 la mie din învăţătura “proorocească” a Virginiei să aibă otrava ereziei, ca celelalte 999 de părţi bune să nu mai fie de nici un folos. De altfel, aici remarcăm o logică viciată profund la părintele Nicodim: el pleacă de la premisa falsă că “diavolul nu poate da niciodată sfaturi bune”. Îl contrazicem cu patos: dimpotrivă, cea mai eficientă lucrare distructivă este să amesteci binele cu răul, pentru a nu se mai şti unde şi ce şi cum trebuie corectat. Sfaturile bune sunt doar pentru adormirea conştiinţei, iar cele rele (amestecate între cele bune), sunt pentru uciderea ei.
Nicodimul Pucios se străduieşte să convingă că diavolul, chiar dacă ar da sfaturi bune până la o vreme, tot va trebui “în cele din urmă “să-şi dea arama pe faţă” (Citat de la pag. 73). Problema este că, odată conştiinţa omului adormită, o “dare pe faţă” a aramei diavolului ar fi lipsită de orice reacţie de împotrivire. Tocmai de aceea a şi fost adormită conştiinţa celui amăgit de „sfaturi bune”
Nicodimul Pucios se întreabă candid:
“Cât să mai aşteptăm, aşadar, până ce presupusa înşelăciune a diavolului îşi va arăta, concret şi la vedere, „roadele“, pentru ca să le putem da, în sfârşit, dreptate celor care astăzi calomniază gratuit Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Sfânta Virginia?” (Citat de la pag. 74).
Îi răspundem noi: Nu mai aşteptăm. Roadele acestuei înşelăciuni sunt însăşi amăgirea Nicodimului Pucios pe care, într-un moment de trezire, a avut puterea s-o scuture de pe el, despărţindu-se definitiv de liderii pucioşi şi de ereziile lor.
Dar, pe vremea când le cânta liderilor pucioşi în strună şi le scria această carte pentru interesul lor, Nicodimul Pucios era în altă barcă, fiind convins că ştie încotro merge şi că îi bate vântul din pupa.
Ultimul paragraf al acestui capitol, intitulat “Adevărul, demonstrat matematic”, este o mostră de infantilism îngâmfat, prin care la Nicodimul Pucios totul pare a fi posibil, inclusiv de a face din rahat, bici. Nicodimul Pucios se sforţează să demonstreze “matematic” că albul este negru, şi viceversa. Pentru că Sfânta Virginia era “...detaşată senzorial de lumea materială” (Citat de la pag.75), Nicodimul Pucios concluzionează că “...prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”. Suntem înclinaţi a-i da dreptate la acest punct, dar tot avem o nedumerire: Cum rămâne cu afirmaţia anterioară: “ voinţa liberă a omului n-a fost nicicând încălcată”? Era de acord Virginia să vorbească gura fără ea?
Al doilea pas al “demonstraţiei” încearcă să concluzioneze că “prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul” (Citat de la pag. 76). Argumentul – deşi dezvoltat în 7 puncte cvasi-echivalente – se rezumă la postulatul “vorbirea Virginiei purta în sine atributele dumnezeirii” . Ei şi? Nu ne avertizează Sf. Ap. Pavel că “însuşi satana se preface în înger al luminii”? (v. 2Cor. 11,14). A vorbi frumos şi elevat este principalul atu pentru escrocii cei mai stilaţi. Înşelăciunea nu cunoaşte limite, ci dimpotrivă, ea se bazează tocmai pe depăşirea sau spargerea limitelor. Diavolul e rău, dar nu e prost. El poate da clase oricui vrea să se apuce de escrocherii, căci el “ este mincinos şi tatăl minciunii” (v. Ioan, 8,44)
Nicodimul Pucios s-a înşelat amarnic la acest punct, şi asta a putut-o constata el însuşi ceva mai târziu, chiar “pe pielea lui”, dar atunci era deja prea târziu, căci înşelăciunea pucioşilor îşi făcuse efectele asupra lui.
Nicodimul Pucios concluzionează uşuratic şi entuziast că “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” (Citat de la pag.77). Chiar dacă am admite aşa ceva, tot nu putem admite acea concluzie a lui care extrapolează la timpul prezent o situaţie care este de domeniul istoriei:
“Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul” (Citat de la pag.77). Dacă am admite că acest “cuvânt al lui Dumnezeu” era pe vremea Verginicăi al lui Dumnezeu , adică “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” , de ce am admite în mod obligatoriu că este şi astăzi, când Virginia nu mai este? Nicodimul Pucios a trişat aici printr-un joc de cuvinte, dar curând după aceasta el va fi victima propriei sale înşelătorii.
Nicodimul Pucios era, dar nu mai este.