Niciodata nu stim exact ce se afla dincolo de aparenta, in sufletul omului. Si aproape de fiecare data ne grabim sa oferim sfaturi care se potrivesc cu ceea ce stim noi din experienta noastra, ceea ce nu-i rau, dar omul e schimbator iar adevarul relativ.
In dragoste esti tentat sa ierti orice fiindca e acel "ceva", acei "fluturi in stomac", e frumos, sublim, plutesti doar la gandul catre persoana iubita si nu vrei cu nici un chip sa pierzi ceea ce deja ai. Mai apoi dragostea dispare, si-abia atunci putem spune ca a meritat sa facem compromisul. Din pacate discutia se poarta oarecum inechitabil... Adica pentru barbat nu conteaza pe unde si cu cate s-a culcat, dar pentru femeie da! Asa e de cand lumea. Adica ea trebuie sa se considere "murdara", dar el nu trebuie sa se jeneze de lipsa de performanta!... Cine e cel ce judeca si cu ce drept? Din pacate doar maturitatea ne aduce intelepciunea, cu conditia sa fim aproape de Dumnezeu.
Am fost mult timp plecat "afara" (aproape noua ani) Mi-am lasat sotia in tara cu doi copii de 2 si 4 ani si cu un serviciu extrem de sever (BCR). Ne-am casatorit din dragoste si toate incercarile celorlalti de a ne desparti (dupa unii, eu n-o meritam) au esuat.
Mai mult sau mai putin regulat veneam eu in Romania sau veneau ei in Londra. Totusi timpul parea sa raceasca relatia noastra. Nimic nu mai era ca altadata. In ce ma priveste nu sunt genul de om care sa caut aventura si cu atat mai putin sa cumpar placerea la colt de strada. Am crezut despre mine ca sunt in stare sa-mi stapanesc emotiile si sa trec prin filtrul constiintei tot ceea ce intreprind. Dar viata ne mai ofera si surprize. Prin 2007 am mers sa astept pe cineva la tren care intentiona sa inchirieze o camera in casa care-o aveam sub administrare. De cum am vazut-o ca se apropie de masina am avut in minte intr-o secunda tot ce avea sa devina ea pentru mine. (La fel mi se intamplase si cu cea care urma sa-mi devina sotie cand m-am uitat lung dupa ea spunandu-mi in gand ca ea e cea pe care Dumnezeu mi-o harazise, desi nu schimbasem niciodata vreo vorba cu ea!) A fost coplesitor: pe cat imi doream sa fug, pe atat "o cautam" in gandurile mele. Dar se intampla ceva ciudat: sotia care nu ma sunase niciodata cu exceptia zilelor onomastice, acum ma suna in cele mai delicate momente de parca ar fi fost prin apropiere (evident fara sa banuiasca nimic). Insistasem de multe ori sa vina cu copii in Londra, dar de fiecare data ma lasa interzis prin acel definitiv NU. Acum - culmea! - ma intreba daca totusi n-ar fi bine sa vina...
Intr-o dupa-amiaza de bank holyday am rugat-o pe "ea" sa vina sa-mi ajute la rasucit sarmalele (e singurul lucru de la bucatarie pe care n-am vrut niciodata sa-l fac si nici sa-l invat). Desi avea treburile ei, a venit intr-o suflare (din fericire, Dumnezeu a facut sa nu-i mai pot inchiria camera pe care ar fi dorit-o si a ramas mai departe la adresa veche). Dar... a ramas si peste noapte promitandu-i ca nu voi face nimic impotriva vointei ei. Pot sa spun ca niciodata nu am simtit ca ma potrivesc cu cineva atat de bine din anumite puncte de vedere. Si pana la 32 de ani cand m-am casatorit am avut destule ocazii! Ma simteam oarecum vinovat fata de sotie, dar nu faceam promisiuni fiindca pentru mine (si cred ca pentru barbati in general) familia este inainte de orice. Ea fusese casatorita doar 6 luni, acum era divortata si avea o fetita de 14 ani in tara cu bunicii.
Dimineata am dus-o acasa, iar la intoarcere, de cum am intrat pe strada mea lunga cat o zi de post, a inceput sa ploua dintr-o data. Soseaua libera, semn ca toata lumea se odihnea de bank holiday. Doar in spatele meu am vazut o masina la oarecare distanta, dar nu i-am dat importanta. Ajuns in fata casei, am semnalizat si-am franat usor sa intru in parcare. O izbitura puternica am simtit in spate si-am facut manevra de parcare mai mult de nevoie decat de voie. Masina din spate era praf, nu mai aveai ce alege din ea si am mers inmarmurit sa vad ce-i la mine.NIMIC Doar o zgrietura mica sub bara. Nu-mi venea sa cred ca scapasem atat de usor. De dincolo un tinerel negru speriat, se balbaia spunand ca... nu m-a vazut! Au iesit vecinii, am dat telefon la asigurare, dar pe urma m-am razgandit spunand ca nu s-a intamplat nimic. In sufletul meu, eu eram cel vinovat pentru noaptea care tocmai se incheiase.
Am sunat-o pe ea si i-am spus pe scurt ce-am patit si ca trebuie sa terminam ca nu-i bine.
A mai trecut ceva timp, apoi ne-am intalnit la biserica. La plecare m-am oferit s-o duc acasa si pe drum mi-a reprosat ca am gasit o metoda originala sa scap de ea. Nu credea ca Dumnezeu doreste sa ne oprim si nu vedea in asta un semn. Am mers pe malul unui lac cu multe lebede, am stat un timp de vorba, si am conchis sa ne vedem din nou in acea seara. Dar nici n-a ajuns bine acasa ca a cazut de pe scari si a fost dusa de urgenta la spital...
Am ramas buni prieteni si chiar ne-am ajutat reciproc in multe probleme. Sotia a venit in Londra, iar intr-o zi fetita "ei" de 14 ani a venit in vizita la o fata care locuia in aceeiasi casa cu mine. Cand a vazut cum o tratez, sotia mi-a zis "Spune-i lui Mutu, ca intre tine si mama-sa n-a fost nimic!". Auzea mereu vorbindu-se de ea numai la superlativ (isi facuse o prietena foarte buna care locuia in aceeasi casa cu noi), dar desi se respectau foarte mult, ele doua nu s-au cunoscut niciodata.
Eu cred ca indiferent de situatie, totul tine doar de bun simt. Cine poate spune ca e perfect? Fiecare dintre noi avem scapari, slabiciuni, neimpliniri... Daca avem un dialog permanent cu Dumnezeu, nu ne lasa sa ne scufundam de tot, ci ne trage de urechi si ne mai da cate o palma ca sa ne-amintim ca suntem pe abatuta!...