[mariamargareta]

-- urmare --

O altă inovaţie a liderilor pucioşi aminteşte de Samson al Vechiului Testament. Potrivit noilor învăţături de la Pucioasa, “sfinţenia preoţilor stă în părul şi în barba lor”. Dacă preotul şi le tunde sau şi le rade, înseamnă că “şi-a făcut chip cioplit” deci s-a dus sfinţenia lui pe apa sâmbetei!:

“Este o vorbă pentru cei ce fac şi rele lângă cele bune făcute ale lor, şi pentru care se duce vestea între mulţi, şi se spune în vorba aceea: „s-a dus vestea ca de popă tuns”. Vă spun această zicală din popor ca să înţelegeţi că atunci când omul calcă legea sfinţeniei se duce de el vestea pentru călcarea lui peste lege, aşa cum se ducea vestea pe vremuri de preotul care cuteza să-şi cioplească chipul şi capul, chipul omului sfânt, care nu poate fi tuns, şi să mai fie şi sfânt apoi.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

Întrucât doar peste puţin timp ni se spune că “sfinţenia este iubirea de Dumnezeu în om”, rezultă că iubirea de Dumnezeu se exteriorizează prin părul lung (dacă e posibil, împletit într-o coadă pe spate, aşa cum le place pucioşilor să poarte) şi prin barba cu colţurile nerotunjite:

“… M-am născut pe pământ apoi pentru ca să fiu de la Tatăl Mântuitor celor credincioşi, pe care credinţa îi aduce la sfinţenie, iar sfinţenia este iubirea de Dumnezeu în om.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

O altă inovaţie a teologiei pucioşeşti este că tatăl Fiului a fost Duhul Sfânt. Rezultă că Fiul a avut doi taţi: pe Tatăl şi pe Duhul (trimis acum de Tatăl, dar Care va fi trimis mai târziu apostolilor de Fiul):

“La întruparea Mea Tatăl a trimis pe Duhul Sfânt la mama Mea Fecioara şi a cuvântat peste ea vestind-o despre naşterea Mea, şi ea Mi-a fost mamă, iar Duhul Sfânt al Tatălui Mi-a fost tată … ” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

Duhul Sfânt nu mai este pretutindeni, aşa cum rostesc toţi creştinii în rugăciune: “… Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi pe toate le împlineşti…”, ci acum este numai la Pucioasa, cuibărindu-se “în mijlocul” poporului pucios, adică în fiinţa liderilor pucioşi, cărora toate cele ascunse le descoperă lor, care pe toate le ştiu ca nişte prooroci ce sunt:

“O, poporul Meu, îţi mulţumesc, tată, că ai aşternut la izvor masă pentru ca să primim pe oaspeţi, fiule. Te învăţ, tată, să te fereşti, o, să te fereşti de omul necunoscut, şi să ai grijă cum înveţi aceasta, căci Duhul Meu Cel din mijlocul tău îţi descoperă ţie.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

Poporul pucios este doar “o unealtă” în mâna Dumnezeului Pucios şi “o doctorie” pentru bolile şi suferinţele Lui:

“O, pace ţie, popor de la izvor, căci tu eşti unealta Mea şi calea Mea spre cei ce sunt şi spre cei ce vin, şi eşti mângâierea Mea şi eşti doctoria Mea în dureri, căci sunt tare îndurerat, fiule!” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

Ni se spune apoi că singurul păcat al omului , de 7000 de ani încoace, este neascultarea, care însă deşi era singur, se pare că n-a fost singur, căci s-a metamorfozat în trufie, şi apoi s-a făcut păcat. Deci trufia încă nu era păcat, dar neascultarea era. Cum s-a făcut păcatul, apoi, păcat, nu ni se spune însă:

“El însă s-a lăsat spre cădere din ascultare şi apoi s-a îndulcit cu neascultarea şi a căzut prin ea din rai, căci păcatul cel de şapte mii de ani al omului nu este altul decât neascultarea, care s-a făcut trufie în om şi apoi păcat. “ (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

O inconsecvenţă gravă apare atunci când se ierarhizează în timp cele trei virtuţi teologice: nădejdea, credinţa şi dragostea. În “Cuvântul” precedent, cel din 19 august a.c., se afirmase că din credinţă răsare nădejdea, iar fructul lor este dragostea:

“O, fiilor, credinţa este dragostea din om, căci ea este rădăcina din care răsare mai întâi nădejdea şi apoi fructul acestora, dragostea.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 19 august 2009)

Uitând de la mână pân-la gură ce-a spus cu o săptămână în urmă, Dumnezeul Pucioasei propune acum o nouă paradigmă, diferită de cea dintâi: din nădejde se naşte credinţa, iar amândouă zidesc dragostea:

“…căci dacă nădejdea rămâne ea naşte credinţă, şi amândouă se fac şi una pe alta se zidesc dragoste în om…” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)

Cu aproape 5 luni în urmă, Dumnezeul Pucioasei propunea o cu totul altă ierarhizare temporală faţă de cele de mai sus: întâi se naşte dragostea în om, şi apoi din ea creşte credinţa şi apoi tot din dragoste se iţeşte şi nădejdea:

“Voi, cei adunaţi la izvorul Meu de cuvânt, veniţi, tată, veniţi mereu, veniţi şi învăţaţi iubirea cea pentru Mine, din care creşte credinţa în voi, şi apoi nădejdea în cele făgăduite de Mine pentru cei credincioşi, căci iubirea este cea care poate. “(Citat din “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 3 mai 2009)

Spre final, liderii pucioşi îşi dau iar cu stângu-n dreptul, afirmând că Dumnezeul Pucioasei, cel ce a venit deja cu “lucrarea” de la Pucioasa, trebuie de fapt ca să vină în curând, şi va veni cu condiţia ca poporul pucios să debordeze de ascultare şi slujire faţă de liderii lui:

“…căci viaţa şi ascultarea ta lângă Mine îmi slujesc şi îmi vor sluji ca să vin, şi pic cu pic Eu voi birui cu toată lucrarea Mea, cu care de la Tatăl am venit…” “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa” din 28 august 2009)