[axios]

mama mea, Dumnezeu s-o ierte, mereu imi spunea ca, daca va muri, sa nu purtam doliu sau sa ne lasam barba... sa n-o plangem prea mult...
s-a dus la Domnul, intr-o zi de toamna. mi-am lasat barba sa creasca, iar, mai tarziu, luminita mea imi spunea, privind fotografiile de atunci, ca nu-i era indemana sa ma vada asa, ba chiar o treceau fiorii... :))
dupa doi ani, Maica Domnului a chemat-o si pe luminita... iar am lasat barba sa creasca... dar, dupa 40 de zile, am dat-o jos... ma saturasem de atata compatimire si de soapte in urma mea...
in cele 3 zile de priveghi, n-am inchis un ochi si nu mai stiam de mine. era in ajunul Bobotezei si o matusa de-a mea mi-a atras atentia ca sunt imbracat cu o geaca rosie, si ca trebuie sa-mi iau ceva negru... m-am uitat cu privirea ratacita la ea, mi-au dat lacrimile si i-am spus printre dinti, apasat, ca negru este in inima mea... si ca mai negru decat atat nu poate fi... apoi, dupa ce m-am linistit, m-am conformat. a trebuit sa-mi cumpar haine negre...
doliu? nu stiu... credeti ca n-as vrea sa-l port 40 de zile, 6 luni, 1 an...? dar oare este limita pentru asa ceva? nu cred ca semnifica ceva cuvantul "doliu". decat simbolistic. sa se vada ca ai pierdut pe cineva. adevaratul doliu inseamna respect pentru cei plecati. si acesta se manifesta la biserica, la mormant, la pomeniri si in toate amintirile noastre...
nu pot decat sa sper si sa imi doresc din tot sufletul ca ei sa fie mantuiti. iar eu, nevrednicul, sa pot ajunge macar undeva, prin apropiere, cat sa vad ca sunt bine...
in alta ordine de idei, am inteles ca lumea nu sta in loc pentru mine si ca viata merge inainte...
sunt 3 ani de cand luminita e acolo... si nu exista seara sau dimineata in care sa nu-mi termin rugaciunea: "iarta-ma mamica si Dumnezeu sa te ierte!"
nu stiu altii cum sunt... dar acesta este doliul meu...