[ory]

Cred ca scopul vietii este placerea acceptata deopotriva cu neplacerea, completata prin perpetua diferenta ciudata si atat de indispensabila.
Tocmai ma gandeam intr-o zi mergand pe strada ; de ce oare oamenii credinciosi considera o virtute sa lupti contra placerii, sau considera un lucru malefic aceasta placere care, de la sine inteles, daca se manifesta in conditii firesti si in dimensiuni rationale, ea reprezinta un bine in sine, bine adus conditiei omului de existenta...a vietii, tocmai de aceia se pune problema astfel prin " scopul vietii " si nu se pune prin cel al mortii care se stie ca este absolut iminent.
Placerea mentine fiinta oameneasca la standardul existentei, iar supravietuirea constituie un imbold de placere prin lupta in virtutea lucrurilor care te mentine in viata, care iti da viata. Psihicul omului este foarte complex si in mare parte supravietuirea sta in depozitul acestuia imens de factori si cauze direct proportionale cu mediul inconjurator. Placerea nativa si rationala te mentine sanatos, astfel nu gasesc o cauza, un motiv viabil religios care sa combata aceasta forma de manifestare omeneasca , in limita in care ea mentine creierul sanatos, dornic sa exploreze permanent mediul manifestandu-si functiile absolut normale.
Credinta este cel mai important lucru ce poate defini existenta noastra, insa multe dintre teoriile conform carora placerea ar stirbi sensul vietii noastre, consider ca sunt inventii si tendinte habotnice irelevante, atata timp cat placerea si bucuria omeneasca este naturala si se poate baza in acelasi timp pe discernamant. Pana la urma si acest rationament a evoluat odata cu societatea si el trebuie calculat ca atare . Depindem de aceasta societate si ne adaptam ei, indiferent cat am considera noi, mai mult teoretic, ca am tinde spre desavarsire, cand in realitate nu trebuie decat sa fim naturali si sa tindem spre bine, spre acel bine universal constientizat de fiecare, pentru o lume mai buna aici...ca dincolo sa fim recunoscuti in aceiasi forma.