[tricesimusquintus]

Am avut de gând mai de mult să intervin în discuţia voastră, o fac acum dacă nu deranjez. Peetor, apreciez faptul că te interesează ce zice Scripturaşi apreciez de asemenea disponibilitatea ta de a şi asculta de ea. Chestiunea nemurii sufletului este suficient de greoaie, nu cred că este nevoie să-i mai atârnăm şi noi creştinii "zorzoane". E greoaie în primul rând datorită prejudecăţilor acumulate în atâtea veacuri de interpretare greşită a Scripturii. Însă teoria aceasta filosofică a nemuririi sufletului nu e specifică doar creştinismului. Până şi gândirea ebraică - din păcate- a fost impregnată de această erezie a sufletului nemuritor. După întoarcerea din robia babiloniană, evreii au preluat şi această pacoste de la popoarele păgâne din jur împreună şi cu alte taine ale Babilonului, "taine" preluate la rândul lor şi de marile biserici istorice.

Mi se pare bună ideea lui condor de a comenta doar o singura problema, facilităm în acest fel înţelegerea problemei şi descongestionăm totodată topicul de repetările inutile şi de frazele fără cap şi fără coadă (care şi pe mine mă obosesc).

În prealabil postat de peetor

In ceea ce priveste problema originii ideii nemuririi la Platon,asa pot si eu spune ca ideea opusa ii apartine lui Aristotel(daca tin neaparat,desi cei doi nu au nici o treaba cu discutia noastra).

Din nefericire, cei doi au mare treabă cu discuţia noastră. Împreună cu Homer, formează triada nefastă care a impregnat gândirea ebraică şi creştină cu această filosofie a nemuririi sufletului, "tatăl" lor pe această linie fiind precum se ştie arhivrajmaşul ("hotărât că nu veţi muri" Gen.3,4).

Voi începe analiza gândirii lui Platon plecând de la un citat redat din „The Jewish Encyclopedia” la definiţia cuvântului „suflet”. Aceasta, deoarece vom observa ceva asemănări între filosofia lui Platon şi gândirea lui Filon, despre care citatul următor vorbeşte:

„În Biblie nu există referinţe directe asupra originii sufletului, naturii sale şi a relaţiei cu corpul; dar aceste întrebări oferă material pentru speculaţiile şcolii evreieşti din Alexandria, în special în cele ale lui Filon iudeul , care a căutat în interpretarea alegorică a textelor biblice confirmarea sistemului lui psihologic . În cei trei termeni „duh” [ruach], „suflet” [nephesh] şi „suflare de viaţă” [neshamah], Filon vede confirmarea vederii platonice că sufletul uman este tripartit (τριμεής), având o parte raţională, o a doua mai mult spirituală, şi o a treia ca locul dorinţelor... Filon recunoaşte unitatea conştiinţei umane; şi limitează cunoştinţa strict la însăşi mintea. Ca fiinţă divină, sufletul aspiră să fie eliberat de îngrădirea lanţului trupului pentru a se reîntoarce în sferele cereşti de unde a venit.” The Jewish Encyclopedia, vol. XI, pag. 472-473

Bineînţeles că exegeza textului Scripturii nu se face în felul acesta. Trebuie să înţelegem să căutăm ce ne spun scrierile sfinte nu să căutăm în ele propria gândire, interpretându-le după cum ne convine.

Contribuţia lui Filon cea mai importantă este desigur cea din domeniul filosofiei religiei. Filon consideră că adevărurile filosofice sunt inerente textului biblic. După el, interpretarea alegorică slujeşte de revelator, aşa cum o dovedeşte exegeza lui asupra primelor versete ale Genezei, care se bizuie pe teoria greacă a esenţelor şi a substanţelor prime.

Filon a utilizat alegoria în încercarea de a fuziona filosofia grecească cu gândirea biblică ebraică. Metoda sa a urmat practicile exegeţilor evrei şi a filosofilor stoici. Desigur, o astfel de fuziune este inadmisibilă. După cum stoicii au căutat în Homer baza pentru învăţăturile lor filosofice, tot aşa Filon a mers spre Vechiul Testament pentru al interpreta într-un mod alegoric. Multe din lucrurile pe care le-a gândit iudeul Filon pot fi regăsite în structura de gândire a lui Platon, după cum afirmă şi citatul de mai sus. Vedem astfel influenţa pe care filosoful grec a avut-o asupra unei personalităţi iudaice.

Întrebările legate de nemurirea sufletului diferenţa dintre trup şi suflet au fost foarte larg răspândite în lumea filosofilor greci. În fapt moartea era un subiect discutat foarte mult. În scrierile lui Homer se recunoaşte distincţia dintre suflet şi trup, dar sufletului i se dă cu greu o existenţă substanţială proprie. Este mai degrabă o umbră, fără energie de viaţă. Cu timpul filosofii au început să corecteze această imagine a sufletului. Se pot astfel aminti Thales, Anaxagoras, Democritus şi alţii. Dar toate teoriile acestora erau cu caracter mai degrabă cosmologic, decât psihologic.

Am amintit despre influenţa filosofiei lui Platon asupra iudeului Filon. Cuvintele următoare aparţinând lui Tertulian arată că această influenţă nu s-a oprit aici:

„Eu sunt de acord cu părerea lui Platon când declara că sufletul este nemuritor”.

Spuneam la început de o dublă influenţă realizată de filosofia grecească; una asupra evreilor, cealaltă asupra creştinilor. Istoria şi operele antice ne arată aceasta. Platon considera că sufletul este nemuritor şi indestructibil, el există prin sine însuşi, iar la moartea omului sufletul se desparte de trup. Platon vedea în gândirea sa un dualism între două lumi, una vizibilă şi una invizibilă, sau spirituală. Această idee a prins apoi contur în gnosticism.

Filon, a fost un filosof evreu, care în ciuda învăţăturilor clare ale Scripturilor evreieşti preferă mai degrabă filosofia greacă. Filon vorbeşte de multe ori despre trup ca fiind duşman al sufletului şi priveşte trupul, la fel ca Platon, ca o închisoare a sufletului. Găsim asemănări în gândirea acestuia cu ceea a lui Platon şi în ceea ce priveşte partea raţională a sufletului, care este pre-existentă, incoruptibilă şi nemuritoare. Această gândire este cu totul diferită de ceea a evreilor consacraţi Scripturilor.

Aristotel pe de altă parte, nu are "ideea opusă" cum vrei să sugerezi, el înscriindu-se cam pe aceeaşi linie a gândirii filosofice greceşti despre suflet. Opera cea mai profundă a lui Aristotel cu privire la suflet este un tratat care se numeşte „De anima”, în limba latină; „Despre suflet”, în partea a doua a lucrării el încearcă să definească sufletul. Studiul lui foarte comprehensiv, ajunge la concluzia lui Platon, că sufletul este cu totul diferit de trup. Cu toate acestea, el nu vede sufletul ca având o existenţă separată de trup. Influenţa lui Aristotel poate fi văzută la filosoful evreu Maimonide, după cum spune „The Jewish Encyclopedia”.

Surprinde astfel că foarte mulţi evrei au adoptat de-a lungul timpului un tipar de gândire grecesc în locul celui biblic evreiesc şi care au dorit să aibă o înţelegere proprie a scrierilor sfinte. Dacă consideri necesar, aş putea detalia conceptia evreilor cu privire la subiect...