[LapetiteMoc]

Psalmul de Taina


O, tu aceea de-altadata,
ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea
si-ai luat intr-insul locul mumii,
Femeie raspandita-n mine
ca o mireasma-ntr-o padure,
Scrisa-n visare ca o slova,
infipta-n trunchiul meu: sacure.

Tu ce mi-ai prins de cantec viata
cu brate stranse de grumaji
Si mi-ai pornit ca sa mi-o caut
la tine-n palme si-n obraji.

Pe care te-am purtat bratara
la mana casnica-a gandirii.
Cu care-am nazuit alaturi
sa legan pruncul omenirii.
Pur trandafir, batut in cuie
de diamant, pe crucea mea
Si care-n fiece miscare
pierzi cu-o petala cate-o stea.

Camin al dorurilor mele,
fantana setii-nviersunate,
Pamant fagaduit de ceruri
cu turme, umbra si bucate.
Tu care mi-ai schimbat cararea
si mi-ai facut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsangerata
dintr-o valtoare-ntr-o valtoare
Si tarmii-mi cresc in jur cat noaptea,
pe cat talazul mi se-ntinde,
Si ai lasat sa rataceasca
undele mele suferinde;
Unde ti-s mainile sa-ntoarca
in aer caile luminii?

Unde sunt degetele tale
Sa-mi caute-n cununa spinii?
Si soldul tau culcat in iarba,
pe care plantele-l cuprind
Si-asculta-n sanul tau suspinul
iubirii, cucerit murind?
Tu ce-nfiori pe sesuri plopii
cand treci, din crestet la picioare,
Si prinzi de tot ce te-ntalneste
O plasa calda de racoare.
Tu ce scrutezi, scotandu-ti sanii
pe jumatate din vesminte
Ca sa-i sarute focul gurii,
cuprinsi de maini cu luare-aminte,
Pustia vremii, strabatuta
de soimi de scrum si de nisip,
Carora vantul le-mprumuta
o-nfatisare fara chip;
Tu te-ai pierdut din drumul lumii
ca o sageata fara tinta
Si frumusetea ta facuta
pare-a fi fost ca sa ma minta.
Dar fiindca n-ai putut rapune
destinul ce-ti pandi faptura
Si n-ai stiut a-i scoate-n cale
si-a-l pravalii de moarte, ura;
Ridica-ti din pamant urechea
in ora noptii cand te chem,
Ca sa auzi, o! neuitata,
neiertatorul meu blestem.