Am incercat cu rabdare sa citesc fiecare dintre mesajele acestui topic. Intr-adevar, consider ca acele cazuri, cat si multe altele se desprind clar din obisnuitul cotidian, iar acei oameni au avut ocazia sa se mai nasca odata.
Am vazut si pe cineva pe-aici care pune pe seama "demonului", toate deciziile pe care le-a luat intre timp ("vocea" fiind demonul insusi). Daca privim cu superficialitate fara sa tinem cont de detalii, bineinteles ca o sa spunem ca demonul este vinovat. Iar asta nu pentru ca asa ar fi logic, ci fiindca asa intelegem noi dogma crestina si ca nimic nu exista dincolo de puterea noastra de intelegere! Am spus-o dintotdeauna si continui sa spun lucruri care mi-au atras acuze precum ca as simpatiza cu masoneria, sau cu new-age, etc. Ma simt in suflet un crestin ortodox dar nu pot sa judec pe altii doar pentru faptul ca, desi cred cu tarie in acelasi Dumnezeu, nu impartasesc intotdeauna aceleasi dogme cu noi. Personal consider ca , indiferent de unde venim, atat timp cat acceptam pe Dumnezeu in sufletul nostru (cu atat mai mult noi cei care avem privilegiul sa fim ocrotiti si de Mantuitorul Hristos sau de Imparateasa Cerurilor, Sfanta Fecioara) si oferim iubirea, iertarea, milostenia, intelepciunea noastra in ajutorul celorlalti, oricare dintre noi are dreptul la mantuire si odihna placuta in "gradina vesniciei". Daca traim in pacat, facand - in numele dogmei intelese de noi fie ea islamica, catolica, ortodoxa sau de orice fel - crime odioase, nici cea mai superficiala logica din lume nu ne da dreptul sa credem ca Dumnezeu ne iubeste pentru ceea ce facem! Nu stiu, nimeni nu mi-a spus vreodata ca asa e normal, dar asa am simtit dintotdeauna: sa nu judec pe cei de alta credinta si sa nu cred despre mine si credinta mea ca este cu mult mai presus de a altora despre care nu stiu mai nimic! In orice religie vom cerceta, vom gasi mii si mii de miracole prin care acei oameni s-au intarit in credinta lor! Cred ca de aici si concluzia mea personala ca Dumnezeu lucreaza cu fiecare dintre noi, indiferent de confesiunea impartasita. Importanta este acceptarea Lui Dumnezeu cu intreaga fiinta si nu injumatatita, nu pusa sub multe semne de indoiala.


...NU sunt de parere ca Dumnezeu este razbunator. Sub nici o forma!!! El doar isi ia mana de pe noi atat timp cat noi nu-l cautam in gandurile noastre, ci avem impresia ca putem face orice si fara ajutorul Lui. Iar de judecat nu El ne judeca, ci faptele noastre; fara ura si fara partinire! Cu toate astea... o anume partinire exista. O sa radeti, dar si la Dumnezeu merge cu "pile". Iar pilele sunt puse de rugaciunile sfintilor parinti prin manastiri, de rugaciunile noastre, a celor ramasi in viata, care incercam sa salvam sufletele celor plecati nemantuiti. Si astfel "vesnicia" devine "limitata", iar noi ne indeplinim menirea pentru care presupun ca am fost trimisi pe pamant. Ne-am gandit oare cam cate mii de suflete salveaza din iad cel care decide sa se calugareasca? Si nu ma refer numai la cei pe care ii povatuieste de-alungul vietii... Numarul acestora aproape ca nu este edificator pentru ca nu stiu cati se intorc la credinta in urma unor predici auzite intr-o manastire. Dar pentru cat de mult se roaga, sunt foarte convins ca rudele lui apropiate (plecate sau nu din aceasta lume) au toate motivele sa se considere niste privilegiati!