[tricesimusseptimus]

Până acum am tot repetat că la momentul creării lui, omul nu a primit un suflet, ci el a devenit un suflet viu. Am mai spus că viziunea ebraică asupra naturii omului era holistică, o viziune cu totul diferită de dualismul grecesc, şi în această gândire omul era văzut ca fiind un suflet.

În limba română există alte două cuvinte care ne duc cu gândul la aspectul existenţei unei entităţi inteligente care trăieşte după moartea trupului. Aceste două cuvinte sunt: „spirit” şi „duh”. Obişnuiesc să le pun împreună (ori în paranteză), cele două fiind sinonime în acest context, diferenţa dintre ele fiind de ordin etimologic. Primul e de origine latină, iar cel de al doilea de origine slavonă. Cuvântul „spirit” este o traducere a cuvântului ebraic „ruach” care apare de aproximativ 377 de ori în Scripturile Vechiului Testament. Cel mai frecvent este tradus „spirit”, „vânt”, sau „respiraţie”, dar mai denotă şi minte, curaj, un element vital, dispoziţie, caracter moral, etc.

Este foarte important să vedem ce au înţeles evreii antici prin „ruach” şi să vedem cum este el folosit în scrierile biblice. Pentru a vedea cum a fost el înţeles vom face apel la definiţia cuvântului „spirit” (mai exact Duh Sfânt, pentru că se vorbeşte despre spirit în cadrul unui articol despre Duhul Sfânt) din „The Jewish Encyclopedia”, care spune astfel:

„Vederea bibilică a spiritului
Diferenţa cea mai notabilă dintre fiinţele conştiente şi lucrurile moarte, dintre cel viu şi cel mort, este respiraţia. Oricine respiră, trăieşte; orice este mort nu respiră... În cele mai multe limbaje respiraţia şi spiritul sunt definite de acelaşi termen. Respiraţia care dă viaţă nu poate fi de origine pământească... Ea este derivată din lumea supranaturală, din lumea lui Dumnezeu. Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în Adam (Gen. 2,7). „Spiritul lui Dumnezeu m-a făcut, şi respiraţia Celui Prea Înalt mi-a dat viaţă.” (Iov 33: 4).” (The Jewish Encyclopedia p.447)

Observăm astfel că uneori suflarea de viaţă şi spiritul sunt sinonime. Pentru aceasta trebuiesc analizate câteva pasaje din Scripturile ebraice pentru a vedea dacă definiţia dată de Enciclopedia Iudaică poate fi luată în considerare. Citind pasaje ca Isaia 42:5, Iov 27: 3, 32: 8, 33: 4, 34: 14-15 putem vedea folosirea celor două cuvinte „ruach” şi „neshamah” în mod paralel, fapt care ne arată similaritatea dintre spirit şi respiraţie, sau suflare de viaţă. Uneori se poate observa o uşoară diferenţă între cele două cuvinte. „Ruach” exprimă respiraţie dinamică şi activă, în timp ce „neshamah” exprimă o respiraţie calmă, liniştită.
În timp ce cuvântul ebraic „nephesh” (tradus suflet) denotă individualitate sau personalitate, ebraicul „ruach” (tradus spirit) se referă la scânteia necesară pentru ca viaţa să poată exista. Niciunde pe paginile Scripturilor Vechiului Testament „ruach” nu defineşte o entitate capabilă să supravieţuiască morţii, să trăiască conştient şi independent de trup în vreun loc al Universului.

În cadrul definiţiei amintite mai sus din „The Jewish Encyclopedia” se mai spun următoarele:

„Prin spiritul Său toate lucrurile vii sunt create, şi atunci când îl retrage [spiritul] toate pier. Respiraţia animalelor este de asemenea derivată de la El. Corpurile cereşti sunt fiinţe vii, care şi-au primit spiritul de la Dumnezeu.” (Idem p. 447)

Acest fapt este foarte important pentru noi pentru că ne oferă o concluzie importantă pentru mini-studiul de pe acest topic. Atât omul cât şi animalele au primit la creaţie aceeaşi respiraţie, spirit, de la Dumnezeu. Acest fapt îl spune şi înţeleptul Solomon în cuvintele:

„Căci soarta fiilor omului şi soarta dobitoacelor, o singură soartă este pentru ei; cum este moartea unuia, aşa este şi moartea celuilalt şi o singură suflare este în toţi; şi cu ce este omul mai presus de dobitoc? Cu nimic, căci toate sunt deşertăciune. Toate se duc într-un singur loc, toate s-au făcut din ţărână şi toate în ţărână se întorc. Şi cine ştie dacă suflarea fiilor omului urcă în înalt şi suflarea dobitoacelor coboară, în jos, spre pământ?” (Ecleziastul 3,19-21 - Septuaginta p.542)

Acelaşi paragraf într-o altă traducere:

„Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare [ruach], şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărânã, şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea [ruach] omului se suie în sus, şi dacă suflarea [ruach] dobitocului se pogoară în jos în pământ?” (trad. Cornilescu)

Acelaşi pasaj găsit în traducerea Bisericii Ortodoxe, îl redau mai jos deoarece traduce cuvântul „ruach” prin duh:

„ 19. Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viară, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!
20. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
21. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” (trad. Bartolomeu Anania)

Observând aceste evidenţe se poate spune cu certitudine că nici cuvântul ebraic „ruach” nu defineşte o entitate extracorporală şi nemuritoare, care îşi continuă existenţa după moartea omului. Atât „The Jewish Encyclopedia” cât şi Scripturile Vechiului Testament sunt foarte explicite în acest caz. Am observat că atât animalele cât şi omul au primit un principiu de viaţă (ruach) de la Creator şi au devenit suflete (nephesh). Viziunea oferită de gândirea grecească este cu totul diferită de ceea ebraică. Cele două lumii au înţeles omul şi natura lui cu totul diferit.

Acesta este raportul Creaţiei, dar oare la moartea omului ce se întâmplă? Este el descompus la moarte în două, trupul care se întoarce în ţărână şi sufletul, aceea entitate independentă, se duce în vre-un loc al fericirii, sau al necazului, sau într-un loc de aşteptare? La aceste probleme ridicate pe topic, doar Scriptura poate să dea un răspuns autorizat. Pentru că sunt vederi diferite, există diferenţe notabile în gândirea ebraică şi cea greacă şi în cazul morţii omului.