Citat:
În prealabil postat de MariS_
Omul de stiinta, cel mai adesea, face parte din prima categorie. El cauta tot timpul,
desigur cu mijloacele sale. Omul de stiinta riguros si onest nu face extrapolari ale
unor teorii locale la intreaga existenta. Isi cunoaste domeniul si se limiteaza la el.
Cel ce face extrapolarile respective este deobicei filozoful. Filozoful ateu nu-si poate
fundamenta metafizica lui decat extrapoland rezultatele stiintei. Teologul nu are
nevoie de stiinta pentru a-si baza convingerile. Din cauza asta omul de stiinta e
tentat sa se uite la filozof mai cu atentie decat la teolog. Filozoful il pretuieste,
il mangaie, il da ca exemplu, celalalt pare ca-l ignora.
|
Mi-a plăcut felul în care ai pus problema, în sensul că sînt aceste mari trei direcții: studiu realist, studiu umanist, studiu teologic.
„Studiu” pentru că, din cîte mi-am dat eu seama, se pare că cea mai comună însușire a tuturor oamenilor este curiozitatea. „Setea de cunoaștere” nu e un clișeu perimat, e ceea ce ne descrie ființa în mod fundamental.
Totuși, delimitările între cele trei domenii nu sînt deloc bruște și nici măcar certe.
Pe măsură ce se dezvoltă ceva (orice), apare o specializare din ce în ce mai mare în fiecare componentă. Este, așadar, firesc ca și oamenii să își împărtășească realizările din domenii diferite, ca să se încerce să se șlefuiască tot mai mult angrenajul cunoașterii umane.
Voi încerca să mă țin aproape de modelul „omul de știință <–> filozoful <-> teologul”.
Știința lucrează în general cu materialul (cu perceptibilul, observabilul, investigabilul), într-adevăr, pe cînd teologul e în niște zone care sînt aparent inaccesibile omului tehnic. Filozoful însă (aici ar trebui incluși cam toți cei cu preocupări umaniste: sociologi, psihologi etc.) reușește o intermediere foarte interesantă. Poate observa domeniul religios și formula niște idei printr-o sită proprie, iar omul tehnic poate prelua o idee și formula o teorie. La fel, rezultatele studiilor întreprinse științific sînt puse într-un limbaj accesibil, iar filozoful le poate adapta preocupărilor imediate ale teologului.
Morala: nu se mai poate ca un om să le poată face pe toate, timpul individual e mult prea scurt; dar din moment ce sîntem de acord că e nevoie de toate aceste laturi (sîntem, oare?), cel mai corect lucru e să se încerce o cooperare între domenii, între noi toți, fără bețe-n roate, injurii și acuzații. Aș vrea să cred că omenirea a trecut de etapa de „ochi-pentru-ochi” sau „dog-eat-dog”.