[MariS_]

Foarte bine spui de Cioran. El e exemplul cel mai expresiv de cautator
al sensului ultim, pe cale rationala. Ceea ce vroiam sa spun este ca
oricine are "dotarea" lui Cioran si ar fi impins la limita ratiunea (nu sa
zburde oricum, ci sa caute sensul ultim) ar fi ajuns la concluziile lui.
Adica concluziile finale, ale sensului ultim, sunt aceleasi, nu depind
de persoana, decat ca traire. Ca dupa aceea a putut sa traiasca
normal imi explic tocmai prin faptul ca si-a limitat preocuparile la
dimensiuni normale ale unei existente asumate. Probabil chiar si-a
construit sensuri personale, fara pretentii absolute. Poti trai si asa.
E ca si cum ai sta agatat de o franghie deasupra unei prapastii, nu
poti nici sa urci, nici sa cobori, sti ca la un moment dat franghia se
va rupe, dar iti propui sa nu te mai uiti in jos si-ti faci de lucru
tricotand, citind, glumind, rezolvand rebus, studiind, cercetand
stancile, pietrele, etc.,etc. Se poate, totul e posibil.

In ceea ce priveste experimentarea altor sisteme de credinta sau
filozofii, ea s-a rezumat la cunoastere teoretica, deci nu le-am
practicat. Si nu le-am practicat pentru n-am gasit sensul care
sa ma multumeasca. Eliberare a spiritului, contopire in divinitate,
identitate intre sine si divinitate, contemplatie, extaz, samadi,
etc.,etc., m-au atras la inceput pentru ca imi gadila orgoliul ca
sunt cineva. Daca sinele meu era egal cu divinitatea, chiar si ca
picatura in ocean, tot ma impresiona. Dar apoi am sesizat si
defectele: renuntarea la sentimente si chiar la gandire, samadi
fara suport si aruncarea in gol. Si cel mai important: nerezolvarea
problemei Binelui si Raului. Acolo mai totul era inchipuire, maya.
Compasiunea era cel mai inalt simtamant. In crestinism am dat
de Iubire si am inteles ca daca cauti sens, atunci numai iubirea
il poate da. Iar daca cauti un sens absolut, atunci numai o
Iubire Absoluta poate sa-l genereze.