Nu as fi stiut de aceste deportari, daca nu faceam scoala germana... Jumatate din colegii mei aveau numai numele mamei trecut in certificatul de nastere, iar ca loc de nastere localitati din URSS, cunoscute pentru minele de carbuni.
Profesoara noastra de matematica ne-a povestit intr-o ora de dirigentie de ce avea nasul vanat: fusese operata fara anestezic si apoi trimisa direct in acele mine, unde rana i s-a infectat si a ramas marcata pe viata.
Prin anii ´50 s-au desfiintat acele lagare de munca... si nu mica ne-a fost uimirea sa-l intalnim in 1968 pe un fost ofiter român, intors de 1 AN(!) dintr-un asemenea lagar de munca. Fusese trimis acasa, pentru ca pe locul lagarului se construia o fabrica. Odata intors acasa a trebuit sa-si demonstreze identitatea pe baza de fotografii si declaratii ale familiei si prietenilor, caci disparand fusese declarat mort.

E usor sa ne indoim de ce nu stim. Dar de suferinta unor oameni e mai bine sa nu ne indoim, caci razboiul a lasat multa suferinta in urma lui.

In acea vreme noi traiam in lipsuri, caci toate erau pe cartele; dar de la prietenii mei am aflat mai tarziu ca prin anii `50 parintii si rudele erau sistematic chemate la securitate si ca traiau in teroare.
Citind cartile Hertei Müller, cand vor fi traduse, vom afla lucruri pe care nu le-am trait si din cauza carora nu am suferit, dar care s-au intamplat cu adevarat in acea vreme.