Astazi am fost trista toata ziua de la aflarea vestii. Nici macar nu am stiut ca e chiar asa de bolnav, pacat ca nu a spus nimeni nimic. L-am vazut vorbind o singura data cand eram in liceu, si atat de mult m-a impresionat incat din toti ceilalti invitati care au fost la ASCOR in postul acela nu imi aduc aminte decat de sfintia sa. Imi aduc aminte ca l-am ascultat aproape hipnotizata, pana in ziua de azi imi aduc aminte de programulde viata pe care il sustinea, din pacate nu a mai venit la Suceava atunci cand eram si eu in oras si nu l-am mai putut asculta pe viu. Dar il ascultam cu mare placere la Trinitas sau oriunde mai dadeam de el, si il citeam din nou cu cea mai mare placere, mai mare cu mult decat oricare alti parinti contemporani.
Era un om care iti asternea zambetul pe fata din momentul in care incepea sa vorbeasca, hatru si serios in acelasi timp, si care vorbea lucruri de care chiar aveai ce sa te folosesti si sa inveti in viata de zi cu zi, nu aiureli cum fac altii pe tema cipurilor, vaccinurilor, apocalipsei, ereticilor (parintele spunea chiar ca a avut bucuria! de a participa la o slujba catolica si nu l=am auzit niciodata tunand si fulgerand la adresa altor crestini) si alte prapastii. A pierit din pacate prea devreme o voce a echilibrului, a bucuriei si a implinirii in Hristos cum rar, sau cum nu mai, gasesti astazi in peisajul romanesc.
In totdeauna, de cand l-am vazut prima data, m-am gandit ca el este dovada, ca, cu orice handicap te nasti, ai posibilitatea deplina sa devii un om fericit si implinit, numai sa ai rabdare, perseverenta si credinta in Dumnezeu, si pana la urma toate le rezolva si aseaza Bunul Dumnezeu.
|