În prealabil postat de ory
Of !, Andrusca...chiar ca sunt multe de spus .
Insa, atatea calcule si atata previzibilitate nu cred ca pot forma lucrurile in asa masura incat ele sa fie perfecte, ori precautia sa le favorizeze.
Eu sunt cu sotul meu de 10 ani, in primii doi ani am vorbit, ne-am analizat si ne-am iubit intr-atat incat am considerat ca suntm perfect potriviti unul pentru celalalt, dar nu a fost asa. Dupa doi ani si jumatate ne-am certat de nu s-a putut, au aparut lucruri care nu as fi crezut ca pot avea loc intre noi, bine-nteles mai mult din partea barbatului care, parca ar fi vrut sa fie si cu raiul si cu iadul simultan. Am luptat, am plans , am suferit...neincrederea ma distrugea, fiindca eu nu pot trai fara incredere .
Apoi am luat-o de la inceput, chiar aveam nevoie sa-l redescoper pe cel cu care imi doream cu adevarat sa ma casatoresc, nu puteam concepe ca m-am inselat, nu putea fi adevarat . Si astfel s-a dovedit ca toanele lui fusese doar niste scapari ( dar, niste scapar ce faceau totusi parte din personalitatea lui).
Oricum, dupa alti doi ani de zile ne-am casatorit si imediat a aparut bondutul si micutul nostru univers. A fost foarte frumos, exact cum spune anna 21 mai sus, nimic nu se compara cu mirosul pur al unui bebelus, cu inocenta lui...piere toata nelinistea din lume, chiar daca si responsabilitatile sunt pe masura . Nimic nu mai este la fel, dar nimic nu se compara cu acest " nu mai este la fel ", fiindca nu se poate spune ca v-a fi mai rau , sau mai bine, ci doar ca v-a fi altfel, iar acest altfel capata atat de multe trasaturi firesti si complexe, incat viata oricum il asimileaza ca atare.
Coinsider ca cel mai important lucru in casnicia mea este faptul ca l-am cunoscut pe sotul meu inainte de a spune ; " DA ", si cu bune si cu rele, iar acest lucru nu a dus la resemnare, ci mai degraba la constientizarea si cantarirea lucrurilor intr-un mod reciproc, in asa masura incat sa ne indreptam si sa ne echilibram relatia cat mai benefic.
Uneori, un om pacatos devine mai intelept prin experiente, decat un om drept care tinde sa vorbeasca din imaginatie si din considerentele altora.
Consider ca un copil face o casa, o relatie mai solida, mai ales prin constientizarea statutului de " noi ", care se acutizeaza si mai mult odata cu acesta, uneori abia atunci capata, de fapt, sens acest " noi " .
Este o conceptie eronata ca o femeie trebuie sa gaseasca barbatul cat mai potrivit pentru copilul ei...nu exista asa ceva, tindem spre un idealism, dar realitatea se dovedeste aproape intotdeauna peste asteptarile noastre, mai ales pentru faptul ca poate fi absolut imprevizibila . Un copil pentru o femeie, pentru o mama, reprezinta copilul ei, indiferent daca tatal este sau nu alaturi de ea, acea fiinta este o bucatica din ea si acest lucru o va determina sa-si doreasca sa-l aiba aproape si sa-l protejeze cu orice pret.
Personal, cred ca primul copil dintr-un cuplu casatorit, nu trebuie sa fie planificat, cu atat mai mult cu cat acel nou invadeaza cu atata intensitate cuplul respectiv si-l coordoneaza de la sine spre noi aspecte sociale, afective , dar si spirituale. Nu ai cum sa prevezi atitudinea sotului in eventualitatea unui copil, atata timp cat totul se calculeaza doar la nivel imaginar sau, chiar intuitiv.
|