[MarinaAlca]

În prealabil postat de sophia

Cine suntem de fapt?

Iata un articol interesant, publicat in “Origini – Romanian roots” – SUA

"Nu ne poate fi deloc indiferenta imaginea pe care strainii, dusmani declarati sau prieteni presupusi, ne-au fixat-o de-a lungul timpului în diverse împrejurari, cu atât mai mult cu cât aceasta imagine si nu alta ar putea fi alterata de un strat mai subtire sau mai gros de subiectivism, de cele mai multe ori daunator, chiar si atunci când vor sa fie admirativi.

Un mare prieten al culturii române – René Alecu De Flers, stabilit dupa al doilea razboi mondial în Germania, si care vorbeste si scrie perfect româneste, a cunoscut românul “la el acasa”: “Am fost întotdeauna stupefiat de ospitalitatea lui, un fenomen pe care nu-l pot uita. Ca strain de neam, am cautat întotdeauna sa apar neamul românesc, am apelat si la intelectualitatea româna din exil si cred ca nu este nevoie sa-l mentionez pe Emil Cioran care îmi ceruse sa vorbesc o franceza mai eleganta ca a lui. sau sa vorbesc de un George Cioranescu, Octavian Vuia si multi alti români de la Europa Libera, care abia asteptau sa-si încaseze salariul la sfârsitul lunii, fara sa gândeasca la pericolul care îi astepta pe cei care ascultau în tara acest post de radio cu inima la gura.”
Emigrând în lumea libera, mi s-a întâmplat si mie ca si altora sa fiu întrebat daca vorbesc tiganeste, multi americani identificând pe români cu natia tiganeasca. Am încercat sa explic ca tiganii migreaza în toata Europa nu ca sa aiba o viata mai buna ci ca sa însele, sa fure si sa tâlhareasca; si asa cum sunt în România tigani asa sunt si în Franta si în Spania si în Italia si în Rusia si în Ungaria. Si, culmea, peste tot se numesc tigani – numai ai nostri poarta numele de romi!
Profesorul german Klaus Heitmann, contemporan noua, care a adunat o serie de enunturi asupra românilor publicate între 1775 si 1918 în istoriografia germana, face afirmatia ca românii, indiferent de apartenenta lor statala, au fost considerati o entitate etnica omogena, având particularitati care s-au cristalizat într-un mod de viata si într-un fel anume de a vedea lumea. Alegerea anului 1918 ca moment de încheiere a cercetarii istoriografice nu este întâmplatoare, ea semnificând în cuvintele autorului “sfârsitul unui lung capitol din istoria imago-ului german si austriac despre români”.

Adevarata natura, nefalsificata, a unei natiuni trebuie cautata în rândurile taranimii, asa cum avea sa remarce Michael Lebrecht (1772). El atrage atentia asupra îndaratniciei valahilor de a pastra obiceiuri si datini mostenite, dar remarca ca aceasta tendinta pare evidenta doar la “omul simplu si la tarani”. Începând cu secolul al XIX-lea, în istoriografia germana va domina opinia ca doar taranimea e purtatoarea adevaratei românitati.
Ideea o întâlnim în câteva articole germane ale vremii, ca si în relatarile unor calatori ce sugereaza ca pentru a dobândi o imagine cât mai adecvata despre tara si despre oamenii ei e nevoie de o buna cunoastere a poporului, prin observarea ocupatiilor si îndeletnicirilor sale. Pe acesta îl poti gasi, potrivit unei surse citate, adesea decazut si depravat, dar neatins de suflarea unei false civilizatii, asemenea clasei privilegiatilor. Alti observatori considera taranul român drept “principalul reprezentant al poporului” si ca viitorul tarii depinde numai de taran.

Ieri ca si azi se impune a se face o demarcatie clara între marea masa a populatiei si “mica clica de boieri, avocati si jurnalisti care guverneaza tara, în ciuda mascaradei constitutionale”. (Karl Emil Fronzos)

Opiniile de principiu despre specificul national românesc privesc doar masa mare a populatiei, nu minoritatea, clica care detine controlul politic al tarii.

Alte comentarii ale vremii neaga total existenta unui specific national.
Heinric Schultz afirma într-o lucrare a sa din 1903: “E greu de crezut ca în vinele acestui popor curge mult sânge roman, dat fiind ca el e constituit din componente tracice, slave si poate si ilirice, iar prin faptura si firea lui se deosebeste prea putin de celelalte popoare est-europene.”

In ceea ce priveste atitudinea fata de munca,blamul la adresa barbatilor este contrabalansat de elogiul adus femeilor, a caror harnicie este elogiata de multi observatori.
Unii considera ca nu se poate vorbi însa de “o reala indolenta”, ci mai degraba – dupa spusa profesorului Heitmann – de “lipsa activitatii si de indiferenta fata de viitor”.
Un alt observator, Zucker (1834), care i-a studiat pe moldoveni în Basarabia, înclina sa creada ca starea materiala a taranului nu e determinata de înclinarea spre trândavie, ci de marele numar de sarbatori înscrise în calendarul ortodox sau de credintele populare prin care se interzice orice activitate în anumite perioade ale anului. Von Dungern (1916) reia ulterior ideea încurajarii trândaviei de catre multimea sarbatorilor crestin-ortodoxe afirmând ca taranul nostru nu munceste decât 115 zile pe an.
Un alt neamt, Velburg (1930) ajunge la concluzia ca ar exista 156 de sarbatori anual din cele 365 de zile.
La fel si scriitoarea Mite Kremnitz (1880) arata într-o scrisoare privata ca lungile zile de post si abstinenta la români nu reprezinta decât un argument pozitiv: “Indolenti? Da, sunt, dar mai bine de 200 de zile pe an românul n-are voie sa manânce nici un pic de carne, nici un ou, sa nu bea lapte – si în restul zilelor nu le are.” La toate acestea se adauga extremele climei care si ele îngreuneaza pofta de mâncare: 40 de grade la umbra vara si minus 20 de grade iarna.
Klaus Heitmann ajunge pentru perioada amintita la urmatoarea imagine cadru: “Valahii sau românii sunt oameni cu mult farmec în aspectul lor exterior. Ei alcatuiesc un tip uman frumos, impunator, cu o statura robusta si în acelasi timp gratioasa, cu un profil agreabil si fete cu trasaturi pregnante. În mod cu totul deosebit se disting prin frumusete, desi temporar, femeile. În constitutia fizica si mai cu seama în fizionomie, se vadeste descendenta romana a poporului. O nota distinctiva a felului lor de a fi si a modului lor de viata este curatenia, evidenta mai ales în gospodariile taranilor. Elogii suscita ordinea si farmecul interiorului caselor mereu proaspat vopsite.

Un defect national este însa redusa apetenta catre munca. Acest lucru este valabil numai pentru sexul barbatesc, întrucât româncele, carora le incumba munca din gospodarie si principala povara a lucrarilor agricole, iar pe deasupra si grija pentru copii si confectionarea îmbracamintei pentru întreaga familie, merita cele mai mari laude pentru vrednicia lor.”
Profesorul Heitmann remarca cumpatarea si simplitatea poporului sub aspect material, apoi “sobrietatea taranimii” vadita în hrana, îmbracamintea, casa si mobilierul ei, ca si în bunatatea si blândetea românului care se manifesta în ospitalitatea si amabilitate dezinteresata pe care le manifesta fata de straini. În ceea ce priveste conceptia despre viata si lume a românului, autorul remarca o anumita impregnare de melancolie care se exprima în muzica populara, dar si o anumita “nepasare stoica sau oriental – fatalista fata de viata”. De aici si neconditionata încredere în deciziile providentei, supunerea în fata destinului.
Ilustrative sau nu pentru “sufletul românesc”, aceste “imagini etnice”, fie calitati fie defecte ale “caracterului national” nu pot fi considerate ca fiind exhaustive, definitive, batute în cuie, cum se spune.

Valorile se schimba si în consecinta si imaginile strainilor despre români.

Nu cred ca românii ar trebui sa se rusineze ca sunt caracterizati putin mai lenesi decât ceilalti, mai oportunisti si mai avizi de câstig în comparatie cu alte natii, ca sunt mai lipsiti de caracter decât altii, chiar daca au fost în permanenta schiloditi sufleteste de tot felul de evenimente si aruncati în vâltoarea istoriei, suferind mult mai mult decât alte popoare.
Sa nu ne miram însa ca, de mai bine de un deceniu, strainii oficiali sau privati sunt socati de comportamentul straniu al guvernantilor, care folosesc cu abilitate minciuna si zâmbetul larg dar fals pentru a ramâne la putere. Un politician mai putin abil, dat jos din marele post de dregator al natiunii declara mai ieri ca nu mai e nimic de furat în tara româneasca. Poate ca avea dreptate, poate ca nu. Daca se gândea la fondul de valori materiale probabil ca avea dreptate; tara saracita lucrând cu o industrie la jumatatea capacitatii sale a devenit o sursa buna de materii prime pentru straini. Nu avea dreptate daca se referea la valorile morale, spirituale si sufletesti ale românilor care nu-s un bun de vânzare.


Cioran în "Schimbarea la fata", considera ca în genere românii dovedesc multa umilinta care-l aseaza întotdeauna sub lucruri si nu deasupra lor.

Tot el spune ca sentimentul umilintei ne-a umbrit istoria: “Parca de secole n-am fi opus mizeriilor ce veneau de la alte popoare decât raspunsul întelepciunii pasive a taranului: “Sa treaca de la noi!”
Lucien Romier risca afirmatia la început de secol XX ca românul este omul cel mai tolerant din Europa. E suficienta oare azi aceasta toleranta pentru a fi si european?"