[mary20]

Luă cuvîntul doctorul Mouroulis, ortopedist, şi-mi spuse: „Noi ştim că eşti invalid trupeşte, nu şi intelectual. Prin urmare, întrucît îşi cunoşti situaţia, pentru ce ne întrebi? Nu, domnule Kalkandis, nu vei putea merge!” Atunci îi întreb şi pe ceilalţi: „Dumneavoastră, domnule Kostandakis?” „Din nefericire, nu!” „Dvs, domnilor de la fizioterapie, doamnelor şi domnilor?” Toţi au răspuns în sens negativ. „Însă eu, domnilor, vă spun sincer că pot să mă ridic, să stau drept şi să umblu.” Unul dintre ei mă întrebă: „Pe ce te bizui de spui toate acestea?” „Pe Dumnezeu şi numai pe El”, le răspund, „mă bizui pe dragostea lui Dumnezeu” „Te vei ridica acum?”am fost din nou întrebat. „Pentru dumneavoastră mă voi ridica mîine. Doresc să dedic primii mei paşi lui Dumnezeu”: Cu aceste cuvinte am plecat. Am spus băieţilor să nu spună nimănui nimic.
După prînz, am chemat pe toţi bolnavii în biserică să vadă minunea şi acolo le-am comunicat că a venit timpul să umblu şi că trebuie să aibă credinţă fierbinte şi încredere totală în Dumnezeu, iar într-o zi anume, mai devreme sau mai tîrziu, va veni şi rîndul lor, deoarece Dumnezeu nu este asemenea oamenilor, să facă discriminare. „Nu sunt eu cel mai bun dintre dumneavoastră”, am continuat, „dar judecăţile lui Dumnezeu sunt necercetate”.
Printre cei de faţă, soseşte la un moment dat părintele Thiseus, parohul Aşezămîntului, şi ne întreabă: „Ce se întîmplă fiilor, ce aşteptaţi?” „Părinte”, îi spun, „a sosit ceasul să umblu.” „Slavă Domnului!” îmi spuse el. „Astăzi este ajunul praznicului Sfinţilor doctori fără de arginţi.” „Cu atît mai bine”, îi răspund. Apoi îmi dă şi sărut icoana Sfinţilor doctori fără de arginţi. Mă apucă de braţe, mă ridic şi încep să umblu drept prin bisericuţă, cîntînd cu lacrimi în ochi: „Cine este DUMNEZEU mare ca Dumnezeul nostru...?” Ce clipă a fost aceasta...! Toţi invalizii au început să plîngă şi să strige cu putere: „Şi noi, Doamne, vrem să umblăm astfel, ajută-ne!” A fost ceva cutremurător, care nu poate fi descris. Cu cîtă putere sufletească, toţi împreună, plîngînd, am făcut paraclis şi am preamărit pe Domnul cerului şi al pămîntului...
După cum vă daţi seama, după aceea, cei care m-au văzut, au rămas fără glas. Şi acum, cei care stau încă departe de Dumnezeu, bizuindu-se doar pe opiniile lor ştiinţifice, cînd mă văd cum umblu, cum mişc mîinile, cum conduc maşina şi cum fac canotaj, toţi aceştia rămîn uluiţi, ridicînd din umeri.
Aş vrea să vă aduc la cunoştinţă factorii care m-au ajutat să mă ridic: credinţa mea în Dumnezeu – tovarăşul plin de afecţiune al omului, durerea, iubirea lucrătoare prin fapte şi rugăciunile duhovnicului meu, părintele Filotei, şi ale mamei mele.
Mare este slava Ta, Doamne, că ne trimiţi durerea şi suferinţa pentru a ne călăuzi pe drumul cel bun... Ce mare binefacere mi-a adus durerea în toţi aceşti ani cît am avut-o tovarăşă. Dacă nu aveam această durere, nu m-aş fi întors la Dumnezeu. Omul cel vechi îmi copleşise sufletul, cu tot ce aveam în mine. Dar, Atotbunul Dumnezeu, cu iubirea Sa nemărginită, a trimis această mare suferinţă care m-a ajutat să găsesc adevăratul sens al vieţii, sens pe care în uitasem cu desăvîrşire. Iată marea semnificaţie a durerii. Fericiţi cei ce o suportă cu răbdare, căci vor afla LUMINA care este HRISTOS.
Hristos se află totdeauna aproape de noi, lîngă noi, gata să ne ajute. Este suficient să-L chemăm.
Numai Hristos este Lumina lumii, Adevărul şi Viaţa. Domnul ne avertizează: „În lume necazuri veţi avea, dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.
Necazul de tot felul, boala, sărăcia, marginalizarea sensibilizează inima, îndemnînd-o spre rugăciune. Ne conduc spre pocăinţă şi spre mărturisirea păcatelor, pun la încercare răbdarea şi dragostea şi-l ajută pe om să progreseze din punct de vedere moral şi duhovnicesc
Mai tîrziu, pe data de 12 decembrie 1971, părintele Filotei scria printre altele şi cele ce urmează: „Minunea vindecării absolute a domnului Stavros Kalkandis se datorează, desigur, Sfîntului Nectarie Taumaturgul, dar şi credinţei bolnavului. dacă acesta nu credea şi nu se înfăţişa cu credinţă la Taina Mărturisirii, nu s-ar fi vindecat sufleteşte. Şi iarăşi, dacă nu se prezenta cu credinţă la sfintele moaşte ale Sfîntului, cerînd tămăduire, nu s-ar fi vindecat, ci ar fi rămas şi pe mai departe paralizat, ar fi murit nevindecat şi nu s-ar fi mîntuit, „căci fără credinţă este nu neputinţă să se mîntuiască cineva”, spune marele Apostol Pavel.
Această minune a uluit pe toţi cei care il ştiau înainte paralizat, iar acum îl vedeau sănătos. A uluit pe mulţi care auziseră despre ea, chiar şi pe medici, care considerau boala incurabilă, necunoscînd şi necrezînd că „cele ce sînt cu neputinţă la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu” şi că „unde vrea Dumnezeu se biruieşte rînduiala firii”.


Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi întru Sfinţii de pe pămînt s-a preamărit Domnul.
Minunile urmează credinţei. Cînd Domnul nostru Iisus Hristos a trimis pe ucenicii săi în lume, le-a zis: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mînă şi, chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mîinile şi se vor face sănătoşi” (Marcu 16, 15-18).
Să asculte cei puţin credincioşi şi să părăsească puţina lor credinţă, cei necredincioşi să-şi părăsească necredinţa, iar cei neevlavioşi, lipsa de evlavie. Să asculte medicii şi să afle că bolile, dacă nu le poate vindeca medicina, ştiinţa, cunoaşterea, înţelepciunea sau tehnica, le vindecă credinţa fierbinte şi desăvîrşită în Dumnezeu. Să asculte şi să creadă că „cele ce la oameni sînt cu neputinţă, la Dumnezeu sînt cu putinţă” şi „unde voieşte Dumnezeu, se biruie rînduiala firii”.
Ca părinte duhovnic, consider că este de datoria mea ca, aşa cum l-am îndrumat pe cel bolnav de paralizie – şi care m-a ascultat cu supunere, s-a pocăit, s-a mărturisit, a crezut şi s-a vindecat sufleteşte şi trupeşte, tot astfel şi pe voi, ca fii ai mei duhovniceşti, vă rog, vă implor şi vă avertizez să vă grăbiţi a vă găsi un duhovnic şi să vă mărturisiţi păcatele cu zdrobire de inimă, cu smerenie şi cu cucernicie.
Pocăiţi-vă şi credeţi în adevăratul Dumnezeu, luînd exemplul celui bolnav de paralizie. Şi vă informez că numai prin credinţă, pocăinţă şi mărturisirea păcatelor vă veţi mîntui şi vă veţi învrednici de Împărăţia Cerurilor.
Cîţi sînteţi credincioşi şi lipsiţi de evlavie, fie că sînteţi intelectuali, avocaţi, doctori, ofiţeri sau politicieni, îngrijiţi-vă să credeţi înainte de a veni moartea, căci va veni ceasul cînd nu veţi mai avea în cine nădăjdui; şi faceţi roade vrednice de pocăinţă cît timp este ziuă, înainte să vă ajungă sfîrşitul, căci, dacă vă va găsi moartea în necredinţă, e-adevărat că veţi crede atunci şi vă veţi pocăi, dar va fi prea tîrziu, întrucît în iad nu există pocăinţă.
Ca să vă uşurez calea spre pocăinţă, spre credinţă şi mîntuire, vă îndemn pe toţi să vă procuraţi NOUL TESTAMENT. Să nu vă pară rău să daţi cîţiva lei, deoarece, dacă veţi cumpăra un Nou Testament şi îl veţi citi, rugîndu-vă, şi veţi crede în ceea ce scrie şi le veţi pune în aplicare, adică le veţi săvîrşi, atunci, cu siguranţă, veţi cîştiga RAIUL. Gîndiţi-vă că puteţi cumpăra Raiul cu cîţiva lei şi vă veţi mîntui sufletele, care valorează mai mult decît întreaga lume. Veţi cîştiga Împărăţia Cerurilor de care nădăjduim să ne învrednicim cu toţii, cu harul, cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioarei Maria, ale cinstitului, Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, ale sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale sfinţilor, măriţilor şi bunilor biruitori mucenici, mărturisitori şi ierarhi, ale Sfîntului părintelui nostru Nectarie şi ale tuturor sfinţilor. AMIN.

Părintele Filotei Zervakos (ucenicul Sf.Nectarie)