[geo.nektarios]

Sub tăişul cuţitului

Chiar din primul moment în care a simţit greutatea mlădiţei ce creştea în ea, doamna Vlahakis începu să-i vorbească. Avea să fie pentru prima oară mamă, adică o adevărată înpărăteasă a lumii.
– Binecuvîntarea mea, copilaşul meu! Da, vlăstăraşul meu, vii? Încet, încet şi cu grijă, căci eşti încă mic şi plăpînd… Să vezi ce-ţi pregătesc şi eu: hăinuţe de puf, pătuţ din lemn de măr, păturele din cea mai bună lînă, cerşăfele de mătase. Aşa frumos să te aşez, aşa mînuţele, aşa picioruşele, uite şi năsucul, uite stomăcelul… Cred ca ţi-e foame. Vino la mine în braţe! Aşa micuţul meu, ia lăptişor de la mămica… Simţea cu toată fiinţa ei desfătarea de a purta in trupul ei încă o viaţă.
Luni la rând, l-a vegheat în căsuţa lui de carne. Luni la rand, i-a vorbit. Mii de cântece îi cîntase. De nenumărate ori se jucase cu el. Şi cu cît i se apropia sorocul, cu atît mai mare îi era bucuria. Într-atît, încît îi strălucea chipul. Îl mîngîia duios, pe deasupra rochiei, şi privea iar şi iar micuţa lui zestre. A cumpărat cel mai frumos pătuţ din piaţă şi l-a aşezat lîngă patul ei. L-a aranjat frumos, frumos. Oriunde s-ar fi aflat mama în casă, ar fi auzit plînsetul odorului său. Ce fericire!

A intrat în luna a noua. Ajunse la mijlocul ei. De acum se apropia luna a zecea. Au dus-o la clinică, pentru că se împlinise sorocul. Termenul deja trecuse, dar nu dădea nici un semn de naştere. Sufletul i se înnegură. Doctorii erau din ce în ce mai neliniştiţi... Dar ce simţi mamoşul, cu mîinile sale pricepute? Copilul era aşezat invers, cu picioruşele înainte! Înspăimîntător! A hotarât să se pregătească sala de operaţie. – O să-i facem astă seară cezariană, şi apoi vom vedea ce se mai întîmplă, spuse acesta. Vestea ajunse pînă la familia domnului Nisiotis, care era funcţionar al filialei centrale a Băncii Greciei. Om evlavios, acesta îl iubea mult pe Sfîntul Nectarie, într-atît încît îl vedea ca pe un membru al familiei sale. El şi ai lui i-au simţit ajutorul, nu de puţine ori. – Doamna Vlahakis are necazuri, îi spuse domnul Nisiotis soţiei lui. Au s-o taie. Biata de ea... şi a făcut atît de mult bine... – Doamne Sfinte! au exclamat soţia şi fiul său. Domnul Nisiotis a luat o iconiţă a Sfîntului Nectarie, a pus-o cu evlavie în buzunar, şi s-a îndreptat spre clinica unde se afla doamna Vahakis. A găsit-o foarte supărată. Biata femeie aflase ce se întîmpla în trupul ei şi deja parcă vedea cuţitul deasupra ei. Tremura de frică, închipuindu-şi bisturiul intrîndu-i în carne, tăind-o pînă în măruntaie... Şi dacă o să ajungă pînă la trupuşorul fraged al copilului şi o să-l rănească?!... O, Doamne, ce nenorocire! Sufletul îi ardea în chinuri ca ale iadului, însă în trup nu simţea nici o durere de naştere. Aşa o găsi domnul Nisiotis cînd intră în salonul ei. Se apropie de ea, o salută, după care scoase cu evlavie din buzunar icoana Sfîntului Nectarie, pe care o luase de acasă, şi o aşeză pe noptieră. – Mă doare! strigă femeia, de îndată ce icoana a atins noptiera. Mă doare! Domnul Nisiotis a rămas ca trăsnit. Înţelesese! Îşi făcu cruce, după care se retrase din salon. – Sfinte Nectarie... îngînă numai, tremurînd de emoţie. Imediat au dus-o pe femeie în sala de operaţie. Bisturiele luceau ameninţătoare lîngă ea, dar nu a fost nevoie de ele. Peste puţină vreme, copilul se năştea normal. Uite-i căpşorul... uite-i şi fruntea micuţă, năsucul, obrăjorii, gătuţul, pieptişorul, burtica şi picioruşele. Uite băieţelul! De îndată răsună în urechile mamei plînsetul copilaşului ei, care i se păru ca un imn de slava cîntat de mii de îngeri! Slava Ţie Atotputernice Doamne! Doctorul a urmărit, mut de uimire, minunea ce se petrecuse. Ieşi apoi din sala de operaţie, plin de emoţie. – Nu mă înşeală pe mine mîinile, domnule Nisiotis, spuse acesta. De mii de ori am întîlnit asemenea cazuri. Copilaşul era aşezat invers! Ceva s-a petrecut aici, în clinica mea! – Haideţi cu mine, i-a spus atunci domnul Nisiotis. S-au dus amîndoi în salonul proaspetei mame. Pe noptiera ei se afla icoana Sfîntului, care atît de mult iubeşte oamenii, încît rîu de minuni izvorăşte din mila lui cea mare. Amîndoi au privit îndelung icoana, fără să scoată o vorbă. Ce puteau oare să mai spună?... Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!