[geo.nektarios]

Nemurirea sufletului trebuie întemeiată pe credinţa că Dumnezeu ţine ca sufletul să fie nemuritor. Dacă sufletul are o indestructibilitate, ea îşi are cauza în voinţa lui Dumnezeu, cea creatoare şi conservatoare, care vrea ca persoana umană să fie, prin suflet, în mod neîntrerupt dependentă de El. Dumnezeu a înzestrat sufletul cu memoria faptelor sale, cu conştiinţa despre sine, pentru ca el să regrete neîntrerupt faptele contrare lui Dumnezeu, pentru ca să ştie neîntrerupt de dependenţa lui de Dumnezeu, să laude şi să iubească neîntrerupt pe Dumnezeu.
Sufletul a fost creat pentru viaţa veşnică, pentru ca să poată locui în locuinţa de lumină care este Hristos, sau pentru ca Hristos să locuiască în el. Dar chiar dacă el rămâne gol de Hristos, el tot există în veci, ca să ştie pentru ce mare vrednicie a fost zidit şi să rămână veşnic într-un regret pentru lipsirea de ea, deci să rămân într-o suferinţă veşnică pentru despărţirea de Dumnezeu, în Care se afla, sau Care Se afla în el.
Nemurirea nu se bazează pe indestructibilitatea sufletului privit ca substanţă, ci a persoanei, adică a sufletului ca bază a persoanei umane, adică pe indestructibilitatea relaţiei dintre Dumnezeu şi om ca persoane, dat fiind că persoana e factor al acestei relaţii. Căci relaţia între Dumnezeu şi om îşi arată mai mult importanţa dacă omul nu e distrus pentru o oarecare vreme, ci menţinut neîntrerupt, dar trecut îndată după moarte prin judecată, şi răsplătit sau pedepsit cu un nou fel de viaţă, după cum a trăit pe pământ. Dacă Dumnezeu 1-a făcut pe om persoană, ca partener de relaţie, 1-a făcut pentru o relaţie veşnică şi neîntreruptă.
O încetare a existenţei sufletelor între moarte şi judecata universală ar însemna o întrerupere e relaţiei între Dumnezeu şi aceste persoane.

Necesitatea judecăţii particulare
Toate cele trei mari confesiuni creştine învaţă în general că fiecare suflet, supravieţuind după moarte, suportă îndată după ea o judecată aparte, în urma căreia este trimis la fericire sau la chinuri, după cum e găsit la acea judecată. La sfârşitul lumii va fi apoi o altă judecată, universală.
învăţăturii acesteia i se opune teoria despre o evoluţie fără sfârşit a sufletelor după moarte. Ea are două forme:
a)O formă constă în afirmaţia variabilităţii indefinite a voinţei şi sorţii omeneşti. După ea, omul îşi poate schimba direcţia în cursul vieţii viitoare. Voinţa nu se întăreşte niciodată într-o direcţie sau alta în mod definitiv, deci nici în viaţa aceasta, ca să se poată rosti o judecată asupra omului îndată după moarte. Eternitatea va fi o succesiune indefinită de existenţe fericite sau nefericite pentru oameni, ei fiind eterni liberi de a duce o viaţă bună sau rea. O formă concretă a acestei doctrine este teoria reîncarnării sau a metempsihozei, susţinută de antropozofî şi de spiritişti.
b)O a doua formă, numită universalism, susţine că la sfârşit toate sufletele vor ajunge la fel de fericite, căci o fiinţă liberă oricând se poate căi şi până la urmă se vor căi toate. Răul va sfârşi odată, căci orice rău e medicinal, deci temporal.
Sfânta Scriptură arată că viaţa pământească este arena în care omul îşi decide soarta pentru veci, că după moarte omul nu-şi mai poate schimba soarta. Dumnezeu are un plan cosmic de mântuire, nu mântuieşte monade spirituale singulare. Această misiune unică omul nu şi-o poate îndeplini decât în trupul angrenat în această lume. De aceea, însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din suflet şi trup, ca să adune prin umanitatea Sa întreaga creaţie în Sine.
Antropozofia susţine că şirul reîncarnărilor duce fiinţele până la confundarea lor pe rând într-o esenţă spirituală supremă, ca apoi să se desprindă din aceasta din nou ca individuaţiuni materiale, care se spiritualizează iarăşi treptat.
Lumea aceasta îşi are o valoare reală numai dacă e unică; numai dacă e creaţia pozitivă a lui Dumnezeu, ca punct de plecare al înaintării de la starea de creatură iniţială la starea de creatura plină de Dumnezeu, înaintare în care trebuie să-şi aducă şi creatura contribuţia ei; ca punct de plecare de la starea de existenţă (είναι) pe care o are în dar de la Dumnezeu, prin starea de existenţă bună (ευ είναι), pe care o dobândeşte prin mişcarea sădită în ea, dar actualizată în sens bun de voinţa ei, la veşnica existenţă fericită (αε ιευ είναι) ca darul ultim şi etern al lui Dumnezeu.
In felul acesta existenţa noastră pământească are o importanţă unică, decisivă. Timpul este exclusiv forma ei şi aceasta dă o valoare decisivă şi timpului, o valoare care corespunde celei a eternităţii. însăşi viaţa pământească istorică e ridicată deasupra relativităţii, dacă numai de ea depinde obţinerea vieţii absolute în Dumnezeu. Ea devine absolută prin participare, ca să traducem expresia patristică îndumnezeire prin participare. Timpul este astfel şi o graţie. Eternitatea nu poate fi transformată în forma unor decizii şi acte noi treptate. Ar însemna să o transformăm în timp.
Etern desăvârşit e numai Dumnezeu ca persoană, Care investeşte cu valoare unică fiecare persoană umană. Un timp etern închis în platitudine şi relativitate nu are loc pentru absolutul Persoanei divine, care să menţină o relaţie de interes absolut cu fiecare persoană umană.
Impotriva judecăţii divine şi în favoarea universalismului final al mântuirii, sau al variabilităţii indefinite a stării sufletelor, s-a mai adus şi argumentul libertăţii esenţiale a spiritului, dar o libertate care duce toate sufletele la mântuire, sau le dă posibilitatea unei eterne treceri de la bine la rău şi invers, nu mai e propriu-zis o libertate.
Libertatea creştină presupune un absolut pentru care omul să lupte, sau pe care să-1 refuze. Fără acest absolut îi lipseşte orice suport, orice motiv de afirmare. într-un plan de relativitate eternă şi universală, sau de strict proces natural, lupta pentru libertate, care pe de o parte presupune libertatea, pe de alta o promovează, îşi pierde orice stimulent. De aceea libertatea are două forme: e libertatea obţinută prin lupta pentru realizarea binelui absolut, pentru impunerea biruinţei lui, pentru unirea cu el; e libertatea obţinută prin lupta pentru eliberarea persoanei de pasiunile înrobitoare, pentru comuniunea în iubire cu alte persoane, alimentate din comuniunea cu Persoana supremă, sau cu Dumnezeu, în comuniunea aceasta aflându-se adevăratul şi deplinul bine.
Neţinând seama de necesitatea deschiderii omului pentru comuniunea cu Dumnezeu, adepţii universalismului mântuirii, sau măcar ai unei eterne variabilităţi, socotesc că un iad etern, întemeiat printr-o judecată a lui Dumnezeu, este incompatibil cu bunătatea Lui.
Această veşnică evoluţie spre un bine universal tot mai înalt, sau veşnica variabilitate se face în baza unei legi universale, în care Dumnezeu nu poate interveni.
Sfântul Maxim afirmă că cel din iad este iubit de Dumnezeu şi preţuieşte pe Dumnezeu; dar nefericirea lui stă tocmai în faptul că e despărţit de El şi petrece cu cei ce-L urăsc şi pe care el însuşi îi urăşte. Şi lucru mai chinuitor şi mai cumplit decât orice chin e să te afli pururea cu cei ce te urăsc şi cu cei urâţi, chiar fără chinuri, dar încă şi cu ele; şi să fii despărţit de cel ce te iubeşte şi de cel iubit (preţuit). Căci Dumnezeu nici nu e urât de cei judecaţi ca Unul ce judecă drept, fiind şi numindu-Se după fire Iubire, nici nu urăşte pe cei judecaţi, căci desigur că e după fire liber de patimă.
deşi înţeleasă ca intrarea unora în comuniune cu Dumnezeu, prin voia Lui, sau ca neintrare a altora în această comuniune din cauza refuzului lor, întrucât Dumnezeu nu Se comporta cu totul pasiv, judecata divină e necesară pentru precizarea modului vieţii eterne a creaturilor. Printr-o astfel de judecată se pune în relief caracterul de persoană al lui Dumnezeu, dar şi un interes al Lui pentru oameni. Pe lângă aceasta, se pune în evidenţă un suprem criteriu al binelui şi al răului. Acest criteriu e Dumnezeu însuşi şi tot El e şi forul de ultimă instanţă al acestui criteriu. Altfel nu mai există nici un criteriu al valorilor, nici un for suprem care să decidă ce e bine şi ce e rău. Nu se mai poate şti ce e bine şi ce e rău şi nu mai există ultima instanţă care să decidă în această privinţă. Criteriul suprem al binelui nu-1 poate cunoaşte decât cel ce este El însuşi binele. El e persoana suprema, ca ultimul izvor al vieţii.
Judecata lui Dumnezeu, prin care unii vor avea parte de fericirea veşnică, iar alţii de nefericirea veşnică, înseamnă numai că Dumnezeu, deschis oricărei persoane create pentru comuniune, constată cu regret că unele persoane nu acceptă sau au devenit incapabile să accepte această comuniune şi că prin aceasta rămân în nefericire prin însăşi libertatea lor.