La 31 mai 1998, papa Ioan Paul II a promulgat o lungă epistolă pastorală, Dies Domini, în care face un apel stăruitor pentru reînviorarea păzirii duminicii. El apelează la imperativul moral al poruncii Sabatului şi la nevoia de legislaţie civilă care să uşureze păzirea duminicii. Documentul acesta are o semnificaţie istorică enormă, deoarece se ocupă de problema critică a răspândirii profanării duminicii în „pragul Marelui Jubileu al anului 2000".' Evenimentul acesta are o mare însemnătate pentru Biserica Catolică: peste treizeci de milioane de catolici sunt aşteptaţi să meargă în pelerinaj la Roma, căutând iertare pentru propriile lor păcate şi o reducere a pedepsei temporale pentru cei iubiţi ai lor din purgatoriu.
Papa îşi dă prea bine seama că această criză a păzirii duminicii este un obstacol major pentru reînnoirea spirituală care se intenţionează să aibă loc cu ocazia Marelui Jubileu. Papa crede că răspândirea profanării duminicii reflectă criza spirituală a Bisericii Catolice şi a creştinismului în general. După părerea papei, prezenţa uimitor de slabă la liturghia de duminică arată că astfel „credinţa este slabă" şi „în scădere".2 El crede că, dacă tendinţa aceasta nu este inversată, ea poate să ameninţe viitorul Bisericii Catolice acum, în pragul celui de al treilea mileniu. El afirmă: «Ziua Domnului a edificat istoria bisericii pe parcursul a două mii de ani;cum putem crede că ea nu va continua să modeleze viitorul?"3
In timp ce citeam epistola pastorală, mi-am adus aminte de o cuvântare a Preşedintelui Abraham Lincoln, ţinută la 13 noiembrie 1862. în acea cuvântare, el accentuează funcţia vitală a Sabatului în supravieţuirea creştinătăţii: „După cum păzim sau călcăm ziua Sabatului, noi salutăm în mod nobil sau pierdem în mod josnic ultima şi cea mai bună speranţă prin care se ridică omenirea".4 Evident că, pentru Abraham Lincoln, Sabatul insemna duminica. Aceasta nu reduce din valoare faptul că unul dintre cei mai de seamă preşedinţi ai Americii a recunoscut în principiul păzirii Sabatului cea mai bună nădejde de reînnoire şi ridicare a fiinţelor umane.
Papa observă cu regret că duminica a devenit pur şi simplu „o parte a sfârşitului de săptămână", când oamenii sunt implicaţi „în activităţi culturale, politice şi sportive", care pricinuiesc pierderea conştientei de a „păzi ca sfântă ziua Domnului".6
Dată fiind situaţia prezentă, Ioan Paul crede cu tărie că astăzi este „mai necesar ca niciodată să se redescopere adâncile temelii doctrinale care stau la baza preceptelor bisericii, astfel ca valoarea constantă a duminicii în viaţa creştină să fie clară pentru toţi credincioşii".7

însemnătatea creatoare şi răscumpărătoare a Sabatului.

Comentariile Papei cu privire la însemnătatea Sabatului sunt cele mai perceptive şi ar trebui să-i emoţioneze mai ales pe sabatarieni. De exemplu, vorbind despre odihna lui Dumnezeu în a şaptea zi a creaţiunii, Ioan Paul spune: „Odihna divină a zilei a şaptea nu face aluzie la un Dumnezeu inactiv, ci accentuează plinătatea a ceea ce a fost creat. Ea vorbeşte, ca să zicem aşa, despre zăbovirea lui Dumnezeu în faţa lucrărilor 'foarte bune' (Gen. 1,31), făcute de mâna Lui, spre a arunca asupra lor o privire plină de bucurie şi desfătare. Aceasta este o privire 'contemplativă', care nu doar priveşte la noile realizări, ci se bucură de frumuseţea a ceea ce fusese deja înfăptuit".
„Faptul că Dumnezeu a încetat să mai creeze în ziua a şaptea exprimă dorinţa Lui de a fi cu creaţiunea Lui, pentru a da creaturilor Sale nu numai lucruri, ci pe Sine însuşi".14
Ioan Paul vorbeşte elocvent despre dezvoltarea teologică a Sabatului, de la odihna creaţiunii (Gen.2,1-3; Exodul 20,8-11), până la odihna răscumpărării (Deut. 5,12-15). El observă că, în Vechiul Testament, porunca Sabatului este în legătură „nu numai cu 'odihna' tainică a lui Dumnezeu după zilele creaţiunii (Exodul 20,8-11), ci şi cu salvarea pe care o oferă Dumnezeu lui Israel, prin eliberarea din robia Egiptului (cf Deut. 5,12-15). Dumnezeul care Se odihneşte în ziua a şaptea, bucurân-du-Se de creaţiunea Lui, este acelaşi Dumnezeu care îşi descoperă slava eliberându-i pe copiii lui Israel de sub asuprirea lui faraon".15
Fiind un memorial al creaţiunii şi răscumpărării, „'Sabatul' a fost deci interpretat, în mod evocator, ca un element determinant în 'arhitectura sacră' a timpului, care marchează revelaţia biblică. El reaminteşte că universul şi istoria aparţin lui Dumnezeu şi, fără o constantă conştientă a acestui adevăr, omul nu poate sluji în lume ca un colaborator al Creatorului".16