Contrar scriitorilor dispensaţionalişti şi ai aşa-numitului „legământ nou", care reduc Sabatul la o poruncă ceremonială mozaică, dată exclusiv pentru evrei, Ioan Paul recunoaşte corect că „porunca Sabatului... este adânc înrădăcinată în planul lui Dumnezeu. Aceasta este cauza pentru care, spre deosebire de multe alte precepte, el nu este pus în contextul stipulaţiilor strict cultice, ci în Decalog, cele 'zece vorbe', care reprezintă tocmai stâlpii vieţii morale înscrişi în inima omului. Punând această poruncă în contextul etic general, Israel şi apoi biserica declară că nu o consideră doar o problemă de disciplină religioasă a comunităţii, ci o expresie de terminantă şi de neînlăturat a relaţiei noastre cu Dumnezeu, anunţată şi expusă în revelaţia biblică. Aceasta este perspectiva în cadrul căreia creştinii trebuie să descopere astăzi porunca Sabatului".17
Ce afirmaţie profundă, vrednică de meditat! Păzirea Sabatului „nu este doar o problemă de disciplină religioasă a comunităţii, ci o expresie determinantă şi de neînlăturat a relaţiei noastre cu Dumnezeu". Pentru a aprecia adevărul acestei afirmaţii, este important să ne amintim că viaţa noastră este o măsură de timp şi felul în care ne folosim timpul arată priorităţile noastre. Credincioşii care îi dau prioritate lui Dumnezeu în cugetarea şi trăirea lor în ziua de Sabat dovedesc că Dumnezeu contează in viaţa lor. în felul acesta, păzirea Sabatului este într-adevăr „o expresie determinantă şi de neînlăturat a relaţiei noastre cu Dumnezeu".
Ioan Paul dezvoltă acest aspect în mod elocvent, spunând: „Relaţia omului cu Dumnezeu cere timp de rugăciune explicită, în care relaţia devine un dialog intens, implicând fiecare dimensiune a persoanei. 'Ziua Domnului' este, prin excelenţă, ziua acestei relaţii, când bărbaţi şi femei înalţă cântarea lor spre Dumnezeu şi devin glasul întregii creaţiuni".18