[ovidiu-s]

Într-una din scrierile fundamentale de patristică ortodoxă, "Scara Raiului" sfântul Ioan Scărarul dedică pagini întregi despătimirii (apathia). Lucrarea menţionată face parte din teuzaurul ortodoxiei şi este de aproape 15 secole una din cărţile de bază ale asceticii şi monahismului răsăritean.

"Nepătimirea a dobândit-o acel suflet care e aşa de îmbibat de virtuţi, precum cei pătimaşi de plăceri.
Dacă culmea lăcomiei este aceea de a te sili să mănânci chiar şi când nu îţi este foame, apoi fără-îndoială culmea înfrânării e aceea de a-ţi stăpâni firea chiar şi atunci când flămânzeşi fără de vină. Dacă culmea desfrânării este aceea de a te înebuni şi spre dobitoace ori spre cele neînsufleţite, culmea neprihănirii e aceea de a rămâne insensibil faţă de toate, de parcă ar fi neînsufleţite. Dacă culmea iubirii de arginţi este aceea de a nu înceta niciodată să te saturi să aduni, aceea a sărăciei este aceea de a nu-ţi cruţa niciodată propriul trup. Dacă culmea trândăviei constă în a nu putea dobândi răbdarea cu toată odihna în care te complaci, apoi aceea a răbdării constă în a socoti că ai obţinut odihna, deşi esti hărţuit de necazuri. Dacă culmea mâniei este aceea de a te înfuria chiar şi atunci când nimeni nu este de faţă, aceea a îndelungii răbdări este de a rămâne mereu calm, fie că e prezent, fie că e absent cel care te insultă. Dacă culmea slavei deşarte constă în a simula lucruri ale slavei deşarte chiar când nu e nimeni de faţă care să te laude, apoi culmea modestiei constă
în a nu avea nici cel mai mic cuget de mândrie chiar când esti lăudat în faţă. Dacă în firea mândriei- care este pieirea noastră- stă aceea de a te înălţa pe sine chiar şi atunci când n-ar avea vreun motiv deosebit, apoi semnul umilinţei celei mântuitoare este acela de a păstra cugetul smerit chiar şi în dregătoriile şi isprăvile cele mai înalte.
Dacă semnul deplinei împătimiri este acela de a te supune aproape fără nici o împotrivire ispitelor care le seamănă demonii, eu cred că cea mai bună dovadă a dobândirii sfintei neîmpătimiri (apathii) este aceea de a spune limpede: pe cel ce se abate de la mine, pe cel rău, nu l-am cunoscut (Ps. 100.4), nici cum a venit, nici pentru ce, nici cum s-au dus, căci sunt complet nesimţitor faţă de astfel de lucruri şi mereu unit cu Dumnezeu...
Cel ce s-a izbăvit de patimi nu mai trăieşte, ci Hristos trăieşte în el (Galateni 2.20), precum spune cel care lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârşit şi credinţa cea adevărată a păzit (2 Tim.4.7).

Fericita liberare de patimi ridică mintea cea săracă de la pământ spre cer, iar pe cel sărac îl scoală din noroiul patimilor. Dar prea lăutata dragoste îl pune alături de întâi-statătorii poporului lui Dumnezeu, de sfinţii îngeri...
Cuvântul (Logosul), cosubstanţial tatălui desăvârşeşte neprihănirea, după ce prin venirea Sa, a ucis moartea, (adică senzualitatea trupului). Ucigând-o pe aceasta, ucenicul teologiei începe a fi iluminat.
Cel care iubeşte pe Domnul a iubit mai înainte pe aproapele său. Dovada celei dintâi o face pe a doua. Cel care iubeşte pe aproapele său nu va suferi pe cei care-l grăiesc de rău, ci va fugi de dânşii mai vârtos decât de foc. Cel care spune că-l iubeşte pe Domnul, dar în acelaşi timp urăşte pe fratele său, este asemenea celui care îşi închipuie în somn că aleargă..." (Ioan Scărarul "Scara Raiului" Editura "Învierea")