[geo.nektarios]

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce ,,zic că nu este Dumnezeu” (Psalmu152,1), şi bogaţilor, cărora stomacul e tot Dumnezeul lor (Filipeni 3,19).
În aceia e una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgăduirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a Cerului şi a pământului e totuna cu a propovădui domnia întâmplării, a haosului sau a anarhiei universale.
Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Dar fără ordine e mintea care o vede fără stăpân. Mintea care cugetă că nu este Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci: a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există, dovedeşte nebunia acestei lupte; dovedeşte nonsensul, absurdul ei şi prin urmare şi al minţii care o conduce.
Al doilea „nebun” este bogatul, care îngustează zarea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile stomacului -chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul. Mai mult: un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea că numai acesta e singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime e cu adevărat miezul nopţii minţii. Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede omul acela pe sine, el “dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4,4). Deci într-o atare noapte a minţii, când va crede bogatul că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngăduie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul e destinat spre alte zări, ale Împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale, şi îndumnezeirea veacului viitor. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac; şi pe acesta 1-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el” (Tâlcuire la Epistola către Romani, Cuv. 14). „Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar cine i-a făcut este Domnul!” (Pildele lui Solomon 22,2). „Fii celor săraci ca un tată! Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt” (Cartea înteţepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 4,10-11). „Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci, cu toate că-i însufleţit, ţine de lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete, din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân… Întreaga putere de a iubi e cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşită de libertate. Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită absurditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor, a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite; spre a dobândi o parte, mică de tot, a pierdut totul” (Giovanni Papini: „Viaţa lui Iisus”, p. 263). -Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor, ca totuşi să se mai mântu-iască unii din ei.
,,Sunt ateu, precum sunt breton; cum este cineva blond sau brun, fără să o fi voit”… „Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta e o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi, cu care sunt prevăzuţi din naştere unii oameni, erori fundamentale, care aparţin fiinţei lor, aşa cum le aparţine gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lucrează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, iară a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica”… (Felix Le Dantec, „L’Atheisme” - profesor de biologie la Sorbona). Deci „de vei pisa în piuliţă cu pisălogul pe cel nebun -cu dovezile- ca pe boabe, şi tot nu-1 vei desface pe ateu de nebunia lui” (Pildele lui Solomon 27,22) Mai mult:
La sfârşitul istoriei, aceşti doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei: unul, cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de autor al lumii. Planul luciferic al acestuia, e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui”. Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu”, către care Satana din nebun va rânji cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ. Acesta e ultimul război cu sfinţii, pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde. Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vieţii.
Iată adevărata bogăţie, care nu se va lua de la noi.