[mariamargareta]

- urmare -

Plâng cu cerul tot, plâng cu mama Mea Fecioara, plângem de omul care zace în necredinţă de Dumnezeu. Plângem, mamă, căci Noi suntem tare, tare miloşi şi nu ştie omul să tragă spre mila noastră, mamă. Oamenii suferă sub necunoştinţă, iar Noi, de mila lor, mamă. Durerea însă este lucrarea cea făcătoare, cea mai făcătoare este ea, o mama Mea! Amin, amin, amin. (Notă : Din nou o proslăvire a durerii, care este prezentată aici ca fiind cea mai mare virtute creatoare a creştinului care a reuşit să ajungă să nu se mai bucure de nimic)
.................................................. ..........................................
(Notă : Urmează acum un text care – aşa cum pretind liderii pucioşi – reprezintă “plânsul mamei Fecioara”, adică tot ceea ce a răspuns “Maica Domnului” la invitaţia “Fiului ei” de a contribui şi ea la “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa)

– O, datu-ţi-a Tatăl Savaot toată puterea în cer şi pe pământ, Fiule înviat din răstignirea cea dureroasă a Ta, căci Tu ai purtat pe crucea Ta toate durerile oamenilor de până la Tine şi de după Tine, (Notă : Dacă este aşa, dacă Hristos a luat asupra Sa durerea tuturor, atunci de ce se mai proslăveşte astăzi durerea liderilor pucioşi şi a acoliţilor lor ca fiind o inegalabilă virtute? Ca să-şi însuşească ei laurii suferinţei lui Hristos?) toate pe trupul Tău cel răstignit, o, Fiule al durerii! Îndurerat Te-ai născut, îndurerat ai trăit, îndurerat Te-ai lăsat răstignit, şi prin dureri ai înviat apoi şi Te-ai aşezat iarăşi întru Tatăl, din care purcezi mai înainte de vecii, (Notă : Liderii pucioşi insistă în a susţine o erezie mai veche de-a lor: “Fiul purecede din Tatăl”. Biblia spune altceva: doar Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar Fiul este născut din Tatăl mai înainte de veci) şi din cea fără de murmur durere a Ta ai născut mereu sfinţi pe pământ înaintea Ta, şi aceia Ţi-au fost Ţie fraţi de suferinţă şi părinţi născători de fii ai credinţei sfinte înaintea Ta, naştere de sus peste mulţi apoi pe pământ, căci în numele Tău sfinţii şi mucenicii mărturiseau şi lucrau facere nouă în oameni, în stăpâni şi în robi, o, Doamne născător din cer al omului, căci Tu ai spus că omul dacă nu se naşte de sus nu poate să aibă în el împărăţie pentru Tine, şi pe Tine Împărat al ei.
Grăim dulce unul cu altul înaintea celor credincioşi şi a celor puţin credincioşi şi a celor necredincioşi, Fiule Doamne, Mântuitor al nostru, al tuturor. O, ce mângâiere găsim când grăim unii cu alţii în cer şi pe pământ! O, ce mare mângâiere e cuvântul, cuvântul durerii, Doamne! Privirea peste pământ Ne umple de durere, că vedem mereu pieirea oamenilor, căci omul piere prin bucurii (Notă : Deci, bucuriile totuşi nu sunt bune! Ele aduc pieire omului) şi nici un grămuţ de bine nu face omului bucuriile (Notă : "Dumnezeul" Pucioasei stă prost nu numai cu memoria, ci şi cu gramatica. Corect gramatical ar fi fost “bucuriile fac”, nu “bucuriile face”, mai ales că la Pucioasa se pretinde că limba română este prima limbă apărută pe pământ şi ultima care va mai rămâne, adică ea este etalonul perfecţiunii cereşti a cuvântului rostit şi scris. La pucioşi însă, acolo unde apare inversiune în topica subiectului şi predicatului, acordul dintre ele se face “după ureche”.) pe care şi le doreşte şi şi le face căutând peste tot după ele. Omul piere prin bucurii, o, Fiule al meu, iar Noi trecem în cer şi pe pământ prin dureri, şi prin dureri naştem fii (Notă: Dacă bucuriile nu sunt bune, în schimb durerile sunt bune, căci ele sunt ziditoare pentru cer şi aduc fii în împărăţia lui Dumnezeu) pentru împărăţia ce va să vină peste oameni, împărăţie cu trudă şi cu dureri zidită pentru cei ce plâng pe pământ, nu pentru cei ce iau plată bucuriile în vremea trupului lor între oameni.
Am stat la izvor cu masă sfântă în ziua mea de serbare şi am avut la masă popor tânăr, popor proaspăt, dar viu cu credinţa şi cu căutarea după râul Tău de cuvânt, care curge mângâios pentru cei blânzi şi smeriţi cu inima înaintea Ta pe pământ. O, ce inimioare blânde cu Noi! Ce mângâiere ne-au dat în dureri, (Notă : Deci, durerile nu sunt bune! Ele trebuie îndepărtate prin mângâieri) Nouă şi poporului Tău cel de sub povara Ta, cel de sub dureri pentru Noi, Fiule Doamne, (Notă : Deci, “Hristosul Pucioasei” şi “Maica Domnului dela Pucioasa” îi împovărează cu durere pe cei din “poporul Lui”, dar mângîierile care li se aduc de către simpatizanţii naivi veniţi din afară sunt binevenite) şi pentru calea Ta cea grea şi mult anevoioasă între cer şi pământ! O, nu este Dumnezeu afară de Tine şi nu mai e pe nicăieri izvor curat şi neamestecat cu otravă de suflet pentru cei ce caută să-şi stâmpere arşiţa inimii, dorul de Tine în ei. O, căutat eşti de mulţi, Fiule scump, Mire dorit, dar Tu nu Te laşi găsit decât de cei ce nu Te ispitesc cu gândul şi cu fapta lor, şi cărora Tu le pătrunzi inima şi şoapta inimii lor
Vă dau iarăşi cuvânt vouă, celor ce aţi stat la izvorul Fiului meu lângă poporul Său de la izvor. O, Ne-aţi adus mângâieri în dureri (Notă : O nouă confirmare: durerile nu sunt bune, ele trebuie stinse în mângâieri) şi ne-aţi dat din voi şi aţi luat din Noi. Har, har peste voi să fie cuvântul cel din cer, care se naşte din iubirea Noastră şi a voastră în zi de praznic sfânt! Cuvântul Fiului Meu s-a făcut praznicul lui Dumnezeu pe pământ, masă de praznic a împărăţiei cerurilor, cerul de sfinţi la masă cu omul pe pământ, iar hrana de pe masă are ca sare în ea dorul sfânt (Notă : O justificare “filozofică” pentru cei veniţi din afară, ca să înţeleagă ei de ce bucatele pe care le-au mâncat la pucioşi erau nesărate) dorul de Dumnezeu în voi şi dorul de voi al Domnului. Nici un popor de pe pământ nu are în limba lui vorbită acest cuvânt: dor. Numai neamul român are în limba lui acest dulce şi duios cuvânt: dor, şi pe acestă dulce limbă grăieşte Domnul la sfârşit de timp, şi ea a fost cea dintâi limbă între pământ şi cer, limba pe care Dumnezeu a grăit pentru facerea a toate, limba cea din vecii, când era o singură limbă pe pământ, până să se despartă neamuri şi limbi din loc în loc după căderea omului din Dumnezeu. E mare taină pământul român, e mare, şi nu i-a fost dat omului de pe el s-o stăpânească pe ea, căci ea este aşezată în vecii, şi s-a arătat demult, demult în taină, şi iar s-a arătat acum, şi numai cei înţelepţi de la Dumnezeu (Notă : Liderii pucioşi, desigur, cei care au inventat această aberaţie!) ştiu limba şi lucrarea acestei taine, care va stăpâni peste pământ curând, curând. (Notă : Adică, toţi locuitorii Globului Pământesc vor vorbi numai limba română, şi acest eveniment este iminent) Îşi pregăteşte Fiul meu un popor frumos în mijlocul neamului român, (Notă : Poporul pucios, despre el e vorba) care nu-şi cunoaşte adevărata lui obârşie, căci taină mare este acest pământ, şi apoi râul acesta va inunda peste tot şi peste toate pe pământ rodul acestui cuvânt, care poartă în el sămânţa cea nouă (Notă : Noua Evanghelie cea de la Pucioasa, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”) a Semănătorului Iisus Hristos, Fiul meu cel de acum două mii de ani, Care S-a arătat şi a locuit între oameni.