A vorbi despre ecumenism cu ocazia sărbătoririi a 80 de ani de la înfiinţarea Institutului Sf. Serghie din Paris este cred o datorie de conştiinţă. Născut într-un mediu neortodox cu care a trebuit să dialogheze constant, Institutul a trăit şi trăieşte mereu cu sprijin ecumenic. De asemenea, majoritatea studenţilor săi sunt bursieri ai Bisericii Catolice sau ai unor instituţii ecumenice.
Deschiderea ecumenică a profesorilor de la Sf. Serghie a marcat mişcarea ecumenică de la începuturile ei când ortodocşii au pus bazele teologice ale participării lor. De asemenea, profesori ai Institutului au fost vreme îndelungată membrii în Comisia „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului mondial al Bisericilor.
Colaborarea ecumenică – menţionez aici doar legăturile primilor profesori ai Institutului cu iniţiatorii Colecţiei patristice „Souces chretiennes” – a ajutat mult pe aceşti profesori să redescopere ei înşişi marea tradiţie patristică a Bisericii şi să formuleze în lumina ei o teologie vie, inspirată constant din viaţa Bisericii, a cărei expresie este.
Se ştie că Sinodul Vatican II s-a inspirat în alcătuirea Decretului despre Biserică din teologia Părintelui Nicolae Afanasief ( profesor la Sf. Serghie) care identifică Biserica locală, adunată în jurul episcopului pentru săvârşirea Euharistiei, cu Biserica universală.
Aş spune că noutatea prin excelenţă a teologiei care se învaţă la Sf. Serghie este tocmai acest efort constant de a depăşi scolastica, de a face din teologie o funcţie vie a Bisericii. Un efort deci de ieşire din „captivitatea babiloniană”( Părintele George Florovski, profesor la Institut) în care teologia ortodoxă a fost antrenată şi ţinută de la originile ei (sec.XVII). Bineînţeles, nu-i uşor să depăşeşti un sistem teologic stabilit de secole, care dă teologului confortul de a repeta ce au spus alţii înaintea lui şi „siguranţa” de a fi în „tradiţie”.
O „tradiţie” însă împietrită care transmite doar cunoştinţe intelectuale fără a transforma spiritul, sau şi mai rău, care omoară spiritul. Căci nici un sistem teologic nu este capabil să exprime Inexprimabilul, misterul…Iar dacă ne lăsăm închişi într-un sistem nu-l mai exprimăm pe Dumnezeul cel viu, ci mai degrabă idolul pe care ni-l facem despre El şi despre Biserica Sa. Dumnezeu şi Biserica devin astfel „obiecte”, instrumentalizate şi manipulate după capriciile personale. O astfel de teologie poate să nu aibă nimic comun cu Biserica, cu rugăciunea şi cu mistica ei care devin simple obiecte de studiu. De aceea pot exista „teologi” aproape rupţi de viaţa Bisericii dar care învaţă pe alţii despre misterul Bisericii şi o apără de „atei” sau de „eretici”.
Tocmai o astfel de teologie este străină Institutului Sf. Serghie unde Biserica cu Sf. Liturghie şi celelalte slujbe formează centrul vieţii comune a profesorilor şi studenţilor.
Părintele Serghie Bulgakov (+1944) care nu ţinea niciodată cursul său de Dogmatică înainte de a sluji cu studenţii săi Sf. Liturghie este exemplul cel mai concludent. Căci zicea el: „cursul meu nu este decât continuarea Liturghiei; el exprimă experienţa pe care am trăit-o în Sf. Liturghie”.
Teologia Ortodoxă este deci o teologie mistică, care se fondează şi se inspiră constant din experienţa pe care Biserica o face despre misterul divin ca şi din experienţa personală a teologului. Sentinţele patristice: „teolog este cel ce se roagă” şi „dacă n-ai văzut pe Dumnezeu nu poţi vorbi de El” sunt mai actuale ca niciodată. Căci pericolul raţionalismului, adică al unei gândiri teologice pur intelectuale care alunecă uşor spre fundamentalism este astăzi mai mare ca niciodată. O astfel de gândire omoară credinţa şi misterul care sunt de un cu totul alt ordin decât ordinul natural, propriu inteligenţei umane.
Dacă raţiunea nu se smereşte în faţa misterului, dacă ea nu se lasă constant crucificată şi transfigurată de credinţă, ea va produce monştrii. Mă gândesc aici la formele extreme de integrism religios care refuză orice eclesialitate în afara propriei Biserici. Toţi ceilalţi sunt eretici, toţi sunt anatematizaţi, toţi sunt condamnaţi muncilor veşnice. Un astfel de integrism poate merge până la a exclude din propria Biserică pe toţi cei ce gândesc altfel.
Dar mă gândesc, de asemenea, la noi ceilalţi, care trăim confortabil în Biserica noastră, „depozitară” a plenitudinii Adevărului, cu o Tradiţie vrednică de invidiat, fără să ne gândim la ceilalţi fraţi ai noştri, fără să suferim din pricina tragediei pe care o reprezintă dezbinarea creştinilor. Bineînţeles în faţa acestei imense drame fiecare este mic şi neputincios. Şi totuşi fiecare trebuie să poarte responsabilitatea păcatului, fiecare trebuie să se roage şi să lucreze în aşa fel încât să fie mereu un factor de unitate. A fi artizan al dialogului şi al unităţii în această lume divizată la extrem este fără îndoială misiunea noastră cea mai proprie şi poate cea mai importantă.
Mă întreb câteodată pentru că noi ortodocşii suntem aşa de puţin conştienţi de drama dezbinării creştinilor şi atât de puţin activi în dialogul pentru restabilirii unităţii. Noi dăm adeseori impresia că suferim dialogul ca pe o povară în loc să-l provocăm noi şi să-l încurajăm. Cred că din cauza istoriei noastre nefericite am pierdut în mare măsură simţul misiunii, esenţială fiinţei Bisericii care trăieşte tocmai din misiune. Din misiunea internă, printre proprii săi credincioşi care trebuie să se convertească neîncetat la Hristos, înrădăcinându-se conştient în credinţa Bisericii şi misiunea externă, printre necreştini sau cei care s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă. Pionierii ortodocşi ai ecumenismului printre care şi Părintele George Florovsky, profesor la Sf. Serghie, au arătat că angajamentul ecumenic al Bisericii Ortodoxe face parte din misiunea ei externă , aceea de a da mărturie despre plenitudinea credinţei.
Însă faptul că noi ortodocşii avem conştiinţa de a mărturisi plenitudinea credinţei şi de a aparţine Bisericii, una, sfântă, sobornicească şi apostolească, Biserica Apostolilor şi a Părinţilor care şi-au investit toată viaţa întru apărarea credinţei ortodoxe ne dă adeseori sentimentul autosuficienţei şi ne face să credem că misiunea noastră s-ar limita la apărarea credinţei ortodoxe. Unii ortodocşi cred că simplul fapt de a te angaja în dialogul ecumenic înseamnă trădarea Ortodoxiei. Se uită, voit sau nu, că aceiaşi Părinţi au făcut tot efortul de care au fost capabili pentru a readuce pe eretici în Biserică.
Să ne gândim la Sf. Vasile cel Mare care în cartea sa „Despre Sfântul Duh” pentru a câştiga pe pnevmatomahi – luptătorii împotriva divinităţii Duhului Sfânt – nu numeşte niciodată pe Duhul Sfânt direct Dumnezeu, deşi toată cartea este o demonstraţie a dumnezeirii Duhului Sfânt.
Să ne gândim de asemenea la „Sinodul mărturisitorilor” din Alexandria din 362 care prin vocea Sf. Atanasie cel Mare a decis să primească pe semiarieni ( foarte numeroşi la acea vreme) fără să le mai impună să admită termenul de „homousios”( de o fiinţă) folosit în Crez pentru care s-au despărţit de Biserică: „Chemaţi-i aproape de voi şi primiţi-i cum primesc părinţii pe copii. Primiţi-i…şi nu le cereţi altceva decât să anatematizeze erezia ariană şi să recunoască credinţa aprobată de Părinţii noştri la Niceea”.( Tomul către Antiohieni, III şi urm.). Şi exemplele ar putea continua. Din toate acestea, se constată grija pastorală a Părinţilor pentru mântuirea tuturor. Sfinţii Părinţi au fost întotdeauna conştienţi de pericolul pe care-l reprezintă precizările teologice ale credinţei care riscă de a fi interpretate diferit şi de a conduce la schisme aşa precum istoria ne arată. Pentru aceşti Părinţi credinţa nu este o sumă de definiţii şi de dogme abstracte, ci o persoană: Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, care ne dă viaţa Sa pentru a trăi în veşnicie.
http://www.mitropolia-ro.de/body_par...duri_despr.htm