Continuare...
Să ne gândim de asemenea la „Sinodul mărturisitorilor” din Alexandria din 362 care prin vocea Sf. Atanasie cel Mare a decis să primească pe semiarieni ( foarte numeroşi la acea vreme) fără să le mai impună să admită termenul de „homousios”( de o fiinţă) folosit în Crez pentru care s-au despărţit de Biserică: „Chemaţi-i aproape de voi şi primiţi-i cum primesc părinţii pe copii. Primiţi-i…şi nu le cereţi altceva decât să anatematizeze erezia ariană şi să recunoască credinţa aprobată de Părinţii noştri la Niceea”.( Tomul către Antiohieni, III şi urm.). Şi exemplele ar putea continua. Din toate acestea, se constată grija pastorală a Părinţilor pentru mântuirea tuturor. Sfinţii Părinţi au fost întotdeauna conştienţi de pericolul pe care-l reprezintă precizările teologice ale credinţei care riscă de a fi interpretate diferit şi de a conduce la schisme aşa precum istoria ne arată. Pentru aceşti Părinţi credinţa nu este o sumă de definiţii şi de dogme abstracte, ci o persoană: Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, care ne dă viaţa Sa pentru a trăi în veşnicie.
Sfântul Ilarie al Pictaviului (+367) spune explicit că Părinţii au definit credinţa împotriva voinţei lor, siliţi de erezii, căci ea ne este dată pentru a o trăi şi nu pentru a o transforma în formule care sunt toate insuficiente pentru a exprima misterul ei.
De aceea, Părinţii de la Sinoadele ecumenice s-au silit să reducă la minim numărul dogmelor. Şi pentru ca dogmele decretate de ei să nu rămână adevăruri abstracte, simple obiecte de studiu sau de certuri teologice, ele au fost introduse în cultul Bisericii. Astfel dogmele devin laudă şi se transmit prin însăşi rugăciunea Bisericii, care câştigă şi ea în profunzime. Să ne gândim numai la „Dogmaticile” celor opt glasuri de la vecernia de Sâmbătă seara. Dar tot cultul nostru este alcătuit în fond pe dogmele Bisericii. În afara contextului său liturgic şi golită de dragoste, dogma poate uşor să devină idol, adică obiect de certuri teologice.
Dialogul teologic interconfesional avansează greu pentru că el este făcut de specialişti, mai mult teoreticieni ai credinţei decât oameni de rugăciune, purtători de Duh Sfânt. Aceasta face ca fiecare parte în dialog să se prezinte ca prizonier al propriului sistem teologic, al propriei Tradiţii. Or într-un dialog fiecare trebuie să se golească de tot ce are şi chiar de tot ce este pentru a-l descoperi pe celălalt în el însuşi.
Ceea ce presupune un efort constant de purificare a minţii şi a inimii.
Olivier Clement (profesor la Institut) vorbeşte despre „ecumenismul contemplativilor”, singurul capabil să descopere şi să trăiască unitatea ca anterioară şi mai profundă decât dezbinarea.
Sfinţii trăiesc deja unitatea pentru că ei au biruit în ei înşişi orice dezbinare, orice separare. În inima lor purificată prin rugăciune şi asceză, ei recapitulează toată umanitatea, tot cosmosul. Ca Hristos Însuşi, ei nu mai sunt separaţi de nimeni şi de nimic.
Aş spune, în loc de concluzie, că cei ce participă la dialogul ecumenic ar trebui să fie sfinţi sau cel puţin răniţi de sfinţenie.

Mitropolitul Serafim
[COLOR=#800080]http://www.mitropolia-ro.de/body_paris_sf_serghie-ganduri_despr.htm[/COLOR]