[Noesisaa]

:) Da, Fani, ai dreptate, ce frumos spui, multumesc, acum imi explic mai multe.

Si totusi, tot un fel de pedeapsa este. Sigur, in intelesul pe care il dai tu: cu cat esti mai departe de harul lui Dumnezeu prin tot felul de rautati si pacate, cu atat mai putin beneficiezi de harul lui Dumnezeu. Cu cat este mai departe de sursa de lumina, cu atat esti mai in intuneric. In alte cuvinte, pedeapsa in sensul de urmare fireasca? Parca Sf Apostol Pavel spune undeva ca "pedeapsa pentru pacat este moartea." Adica urmarea fireasca a pacatului este moartea sufleteasca, indepartarea de Dumnezeu.Sigur, Dumnezeu nu are nici o intentie sa ne pedepseasca, nu e ca profa aia rea care de abia asteapta sa te prinda la cotitura si sa iti sa puna un 3 in catalog.

Pacatul originar nu este sters prin botez? Sau vorbesti de urmarile lui...aha.

Dar da, ce spui tu explica multe. Si totusi este o revelatie pentru mine. Sintagma pedeapsa lui Dumnezeu imi este atat de inserata in minte incat imi e greu sa ma gandesc altfel. Si de aici imi dau seama de unde si multe contradictii pe care le aveam/am in mintea mea. Pe de o parte sunt convinsa ca Dumnezeu e bun si numai bun. Dar atunci cum explic situatiile pe care le-am expus mai sus? Daca Dumnezeu e bun, atunci de ce pare sa pedepseasca oameni care nu au nici o treaba cu pacatul? Bun, inteleg sa fie pedepsiti cei care sunt rai, dar cum explic, mai ales cuiva care nu crede in bunatatea lui Dumnezeu, de ce sufera oameni nevinovati? Refuz sa cred in vraji si superstitii, si atunci ce ramane? Ma speria ce imi dadeam seama ca ramane daca ma gadeam mai bine, asa ca nu ma mai gandeam sau imi spuneam ca de fapt in tot raul este si un bine, chiar daca ascuns si nepatruns de mintea omeneasca. Unii raspund la aceasta problema cu "Dumnezeu este bun, dar este si drept, si pentru fiecare fapta este si rasplata." Dar totusi aceasta exlicatie nu mi s-a parut niciodata suficienta. Sigur, Dumnezeu este drept, dar cum se impaca cruzimea cu bunatatea?

Acum cativa ani, cand eram in facultate, un foarte bun prieten de-al meu, profesor de istorie la universitate, m-a intrebat, sincer contrariat si fara ironie, cum pot sa cred in Dumnezeu, si sa mai si fiu practicanta, si in acelasi timp sa studiez istoria cu pasiune, sa citesc in mod curent carti peste carti si sa fiu in perfecta cunostinta de cauza si cu multe detalii despre tot felul de cruzimi si dezastre abatute asupra lumii, despre rautatile pe care le pot face oamenii altor oameni, despre halul in care natura umana se poate dezlantui...etc. Unde este Dumnezeu in toate astea? (El spune ca este agnostic) Nu prea am stiut ce sa ii raspund exact. I-am spus ca stiu, prin credinta, ca Dumnezeu este, chiar daca nu il vedem, si ca credinta in Dumnezeu imi da putere sa cred ca binele exista, ca putem sa avem o varianta mai buna a lumii, doar ca trebuie sa ne dam seama cum si unde sa o gasim. Si apoi istoria nu este numai despre razboaie si omoruri. Bineinteles, raspunsul era in doi peri, si am lasat-o amandoi balta.

Dar ce spui tu, Fani, poate explica raul si la nivelul macro. Trebuie sa mai studiez chestiunea. Multumesc! :)

Sigur, cand il elimini pe Dumnezeu din ecuatie si judeci doar prin prisma rationalitatii umane, a omori 6 miliarde de oameni nu mai e chiar asa o chestie de extraordinara, si raul devine, cum spune Arendt, banal. Justificari se gasesc nenumarate, chiar foarte bine documentate si argumentate. La fel ca si Raskolnikov din Crima si Pedeapsa. Sigur, baba aceea este un jeg al societatii, o ciuperca, un parazit, si sunt destule argumente pro, deci chiar faci o favoare societatii daca scapi de ea. Cum poate un om sa gadeasca asa? Da, este posibil intr-o societate in care valorile materiale sunt mult mai pretuite decat cele spirituale, in care ratiunea si gandirea rationala are precedent fata de orice altceva. Dar cred ca m-am indepartat putin de subiect... :)