Mi se pare simplista explicatia asta genetica.
Nu sunt convinsa daca comportamentul/caracterul unui om este determinat genetic, ci este mult mai mult determinat de ambient, de oamenii care te inconjoara, de educatia pe care o primesti. Daca intr-adevar caracterul ne este scris in gene, daca alegerile noastre sunt determinat de gene, ce rost ar mai avea sa lupti impotriva unor tendinte distructive. Ai putea pur si simplu sa spui, de exemplu, ca sunt betiv fiindca tata a fost betiv, la fel si bunicu, adica in familia noastra este o gena a betiei care se transmite pe linie masculina. Asa ca, asta e, si baietii mei o sa o aiba, etc. Dar daca intr-adevar este o problema de ordin fiziologic, cum ai putea sa ceri unui om sa o depaseasca, cand lui ii lipseste ceva, sau are ceva in plus? Cum ai putea sa ceri unui om fara un picior sa stea in doua picioare, cand el nu poate din cauze fizice? Poti sa ceri unui om cu ochi verzi sa aiba ochi albastri? NU, e absurd.
De asemenea nu stiu cat de ortodoxa este ideea compensarii intr-o familie, dar am cumva sentimentul ca e la marginea ereziei. Catolicii stiu ca au un fel de idee cum ca faptele bune in surplus ale sfintilor ar putea fi folosite de altii fara destule fapte bune ca sa se mantuiasca sau sa iasa mai repede din purgatoriu. Nu stiu daca continua sa sustina ideea asta, dar este un anumit numar de fapte bune pe care il faci pentru care devii sfant? Este mantuirea colectiva sau individuala ( si raspunsul radio Erevan: daaa.
) ? Sau este undeva un depozit de fapte bune de unde sa te servesti? La fel si cu ideea asta a compensarii...