EvZ: Ar schimba ceva din percepția pozitivă a românilor faptul că Antonescu nu are rădăcini românești?
Neagu Djuvara: Nu, vreau să spun altceva. Și aici sunt neconsecvent cu mine însumi, pentru că am făcut și eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era lucrată de propagandă. Credeam și eu că facem o cruciadă împotriva bolșevismului și nu am avut conștiința că, trecând Nistrul, comitem o greșeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii, care nu și-au depășit granițele. Au refuzat, “sunt vecin cu rusul de 1000 de ani și voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el”. Românul a făcut însă o prostie. Antonescu a greșit din punct de vedere militar, iar din punct de vedere al simțului politic a fost lamentabil. Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soției sale, “poți să-mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei”. Cum își putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români, că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde? O orbire politică criminală, aș spune. Antonescu credea că el e trimis de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.
Dacă tot am atins acest subiect, permiteți-mi o întrebare sensibilă. Credeți că armata română a comis crime de război în teritoriile ocupate după trecerea Nistrului?
Bineînțeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câțiva evrei care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din Basarabia. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu decide că în 48 de ore trebuie expulzați 175.000 de oameni. Bătrâni, femei, copii au fost trimiși peste Nistru fără nicio pregătire. Neamțul, cât a fost de crud, îi caza în barăci și le servea supă seara. Noi i-am trimis în deșert.
Pentru a-i salva, consideră foarte mulți astăzi.
Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat de serviciile a 3000 de oameni. Știți câți oameni valizi mai erau la final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemții au vrut doar încercuirea orașului, dar ambiția lui Antonescu a impus cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat orașul decât în momentul în care rușii s-au decis să-l părăsească. Și după ce am pierdut 17.000 de soldați, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat, ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de furie, a decretat ca pentru fiecare ofițer superior să se împuște un anumit număr de evrei. Așa ceva nu se poate înscrie decât în categoria crimelor împotriva umanității. Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. (subl. mea)
|